Mai multe despre... cadouri

Mă las inspirată de ultimul trend şi vă scriu despre cadouri. Nu ştiu alţii cum sunt însă pentru mine Crăciunul este printre altele şi o ocazie suplimentară de a dărui. Îmi place să împart puţin din puţinul meu şi celor din jur... Mereu mi-a plăcut ca în banii de vacanţă să strecor ceva pentru cadouri... cât de mici, cât de insignifiante însă extrem de sugestive.
... Emoţia cadourilor mă transformă poate în cel mai mare tiran al Moşului... îmi amintesc şi acum cu lux de amănunte, în imagini viu colorate şi puternic încărcate emoţional, de serile de Crăciun în care tremuram de nerăbdare şi nu puteam adormi la gândul ca nu cumva să mă ocolească Moşul... urmăream luminiţele vii ale bradului... inspiram aerul cald... şi palpitam. Dimineaţa chiuiam de fericire văzând plasele colorate şi tematice... dulciurile, băuturile, jocurile, jucăriile. Era o adevărată nebunie. Nu e de mirare că le-a luat alormei 15 ani să mă convingă că poveştile pe care le auzisem despre Moşul erau adevărate. Ştiam, dar nu vroiam să cred. Îmi plăcea prea mult emoţia, iubeam tensiunea aceea creatoare... iubeam magia.
...şi chiar şi aşa nu pot uita lacrimile pe care le-am vărsat numai la gândul că mi-au stricat reveria.

În fine, revenind la temă. Pentru asta că am tendinţa să iau altora ce mi-ar plăcea mie să primesc. De-asta nici nu îmi place să dau indicii. Este o sarcină destul de grea, un fel de test prin care văd cât de atenţi au fost cei din jur la necesităţile mele şi la hinturile pe care le dau tot anul. De aceea, un cadou constand în bani sau în ceva procurat chiar de mine însămi - sau împreună cu mine - nu va fi niciodată pe placul meu. Nu îmi oferă ocazia să apreciez, nu mă surprinde... nu mă bucură.

Pentru mine a primi un cadou nu înseamnă a primi ceva ce vroiam, căci oricum foarte rar pot defini cu adevărat ce vreau, însă consider că printr-un cadou pot observa foarte uşor ce vor alţii de la mine (şi nu mă refer în schimb), ce cred despre mine şi mai ales... cum mă văd. Sau, dacă sunt persoane egocentrice ca
mine, pot să aflu cu atât mai multe despre ei -
Îmi place tensiunea dinaintea deschiderii cadoului... îmi plac fundele încolăcite pe dar, îmi plac foliile de cadouri pe care le mai pot folosi pe urmă la ornat steluţe pe care să le pun în brad sau la acoperit defecte ale vreunui caiet. Îmi plac pungile şi cutiile de cadouri... cu cât e mai greu de desfăcut, cu atât e mai delicios.

Ambalajul contează :).

PS: Au dispărut fragmente din text datorită platformei. Nu înţeleg cum şi... nu le pot rescrie din cauză că memoria nu îmi e atât de fidelă.

APEL UMANITAR

De câteva zile îmi tot propun să scriu acest articol... despre realitatea pe care o trăim şi care e afectată în egală măsură de cei ce o creează şi de cei ce o susţin (uneori conştienţi, alteori doar vrăjiţi de miraj). Mă refer la mitul câinilor cu covrigi în coadă ce se găsesc pe toate străzile din străinătate.
Deja m-am săturat de prostia asta... prostie în care până nu de mult (adică în perioada liceului) credeam orbeşte. Trec peste dilema naţională, peste principiile sociale şi morale... poate chiar şi religioase care mă determină puţin să iau atitudine... las de o parte deocamdată aceste particularităţi şi mă leg de ceva mult mai comun: de realitate.
Toţi elevii - indiferent că vor sau nu - sunt bombardaţi cu aceste gânduri de plecare. Profesorii îi laudă pe cei ce pleacă, părinţii îi apreciază, necunoscuţii îi dau ca exemple... şi aşa elevul ajunge să îşi dorească tot mai mult să facă studiile în afară. Sigur, e şi mirajul luxului, filmelor adolescentine în care campusurile străine sunt adevărate fabrici de vise... dar cam atât. Tânărul e independent, vrea să plece de acasă... vrea să se descurce, visează să ardă etape, să lucreze în cele mai de renume branduri internaţionale... dar uită nişte mici amănunte: nu acolo va ajunge!
Degeaba cred ei ce li se vinde: străinătatea nu primeşte cu braţele deschise decât două categorii: cei cu bani (în primul rând) şi cei EXTREM de buni. Restul se duc, rămân... dar spală closete, vase.... îşi rup oasele în muncă şi se chinuie... Sigur, profesorii din ţară, cei ce îi arată ca exemple, nu ştiu partea asta... ei ştiu că lucrează în afară, într-o firmă extrem de importantă, că s-au specializat în X domeniu care sună superfluu... şi aşa împoaie minţile micilor tartori şi ale părinţilor acelora.
Pe de altă parte, trebuie să subliniez un lucru. La ora actuală situaţia este următoarea: ORICINE, dar absolut ORICINE poate studia în afară. Singura condiţie e să îşi permită. Universităţile sunt foarte dornice de studenţi din UE... mai ales dacă aduc şi finanţare babană. Aşadar dacă auziţi de X şi de Y că e plecat... nu vă imaginaţi că este neapărat foarte bun. Cunosc extrem de multe cazuri de elevi de nota 6 la noi care s-au dus în străinătate să facă ştim noi ce bici...  cu pretenţia de a mai şi pocni. Scuzaţi-mă, dar asta este realitatea... şi subliniez, nu este cazul tuturor, dar din păcate este al marei majorităţi. Părinţii investesc bani în ei cu speranţa că-şi vor recăpăta investiţia... sau pur şi simplu au senzaţia că îşi iubesc atât de mult copilul încât cine ştie ce bine le face... sau - cazul cel mai des întâlnit - vor să aibă cu ce se mândri când întreabă lumea unde le e progenitura şi cu ce se ocupă - de parcă acum acesta este barometrul, nu ceea ce reprezintă cu adevărat valoarea, nu ceea ce dă cu adevărat competenţa! Chestia asta mă irită la culme: faptul că lumea asta bolnavă şi-a pierdut verticalitatea... e debusolată şi se ghidează după reflecţia vreunui felinar în cine ştie ce ciob de sticlă spartă - crezând că e soarele difuzat în vreun diamant.
Mă doare treaba asta. Mă doare să văd atâţia părinţi care nu-şi iubesc cu adevărat copiii... părinţi care nu înţeleg că nu oricine este făcut pentru o meserie teoretică, părinţi care merg pe principiul că dacă ei nu au fost în stare şi s-au chinuit, copiii lor trebuie să fie în stare, că trăiesc vremurile în care totul este posibil. Părinţi criminali care nu se gândesc decât la cum să-şi piardă copiii, căci în fond asta fac... şi apoi suspină pe după perdele şi au remuşcarea că nu-şi pot vedea puiul evoluând, că se simt singuri şi depăşiţi, că soarta i-ar fi vitregit... că zborul a fost prea timpuriu şi prea greu. Suspină de dor, se bucură de reîntâlnire şi se mint că Skype-ul şi telefonul pot da adevărata senzaţie de apropiere... şi continuă să se mintă că fie acolo, fie într-un alt oraş universitar din ţară ar fi fost acelaşi lucru... dar sunt conştienţi că nici consturile nu ar fi fost aceleaşi, nici greutăţile, nici distanţa... însă rămân cu speranţa aşteptărilor: ei par fericiţi şi asta contează, vor veni cu lingourile la pachet.
ABERAŢII.
Iar dintre cei ce spun că nu e adevărat... fie se mint, fie nu sunt părinţi... şi atunci e firesc să nu perceapă astfel realitatea. E ca şi în cazul părinţilor ce pleacă la cules de căpşuni şi la menaj, înstrăinându-şi rodul.

... Şi buba e alta... nu s-ar fi ajuns aici dacă am fi fost o ţară suficient de puternică... măcar moral! O ţară cu adevărat creştină. Din păcate suntem doar o ţară cre Ş tină. Toată lumea dă din coate cum poate mai bine pentru a fura: bani locali, naţionali, europeni, internaţionali... şi dacă ar putea şi extratereştri. Avem atâtea resurse lăsate neexploatate (şi nu mă refer nici la povestea gazelor de şist nici la aceea a aurului)... mă refer la resursa cea mai importantă: omul! Am putea avea turism, agricultură, industrie uşoară! Avem mână de lucru şi mai tânără şi mai puţin tânără, dar specializată! Avem mult prea mulţi şomeri neindemnizaţi ce şi-au pierdut speranţa... şi mult prea mulţi tineri licenţiaţi care aranjează produse pe rafturi la Kaufland. Avem prea multe fabrici de diplome şi prea puţine meserii! Creşte procentul intelectualilor analfabeţi pe zi ce trece: aceeaşi greşeală ce îi împinge pe părinţii celor mai apţi spre străinătate îi împinge şi pe cei ai celor mai puţin capabili spre o facultate.
OAMENI BUNI! Nu tot ce zboară se mănâncă! Când se va termina cu toată prostia asta? Când se vor aprecia cu adevărat veleităţile oamenilor? De ce este atât de ruşinos pentru unii să fie muncitori dacă aceasta le este vocaţia? Încetaţi să vă mai îndobitociţi copiii! Nu au înclinaţie spre carte, NU ÎI MAI FORŢAŢI! Trimiteţi-i la muncă! Poate sunt şoferi buni, poate sunt manipulanţi buni, poate chiar buni cizmari, tâmplari, dulgheri... de ce nu mai vor oamenii să înţeleagă că o meserie poate asigura mai bine un viitor decât pierderea timpului şi a nervilor - ca să nu mai zic a banilor - în şcolarizări inutile.

... Sunt tineri buni ce se pierd din cauză că nu-şi urmează adevărata vocaţie şi merg pe drumurile indicate de alţii. Sunt alţi tineri slabi care urmează doleanţele părinţilor şi fac facultăţi - unde şi aşa standardele sunt scăzute groaznic - şi ies pe posturi din care nu fac decât rău. Asta este realitatea! Buba e din interior. Dacă mentalitatea generală s-ar schimba, dacă standardele ar creşte... dacă ne-am respecta cu adevărat pentru ceea ce suntem şi am fi liberi să vedem lumea aşa cum e ea: simplă şi frumoasă... ar creşte şi speranţa de viaţă, ar scădea şi rata infracţionalităţii şi am scăpa şi de nivelul acela de stres despre care se tot vorbeşte. Oamenii ar fi liberi să fie ei înşişi, să-şi urmeze scopul pentru care au fost trimişi pe Pământ.
Aşa ar trebui să se înţeleagă şi religia: prin prisma acestor fapte... acestor realităţi. Prin curăţenie, linişte, pace, bună înţelegere şi urmare a căii date.

Se apropie Crăciunul... trebuie să fim mai buni... teoretic trebuie să uităm de bani, de şpăgi, de rele, de ură... de tot ceea ce ne determină să fim negri tot timpul anului. Mă întreb câţi oameni mai ştiu care este adevărata semnificaţie a acestui post pe care îl parcurgem acum... şi mai ales a sărbătorii luminate ce urmează. Mă bucură atât de tare atmosfera iernii... luminiţele ce împăienjenesc centrul... şi copiii ce încă mai simt şi mai ştiu. Dar dintre noi, dintre adulţi... câţi mai ştim? Câţi mai simţim? Câţi mai vrem să auzim...? Câţi ne mai deschidem sufletul să vedem ce este cu adevărat acolo... să ne desprindem de tot acest rău şi să trăim naşterea celui ce s-a jertfit pentru noi?


... E trist.
dar postul este reţinere.
Sper să mă audă cineva... şi să se trezească la realitate.
Eu m-am trezit... şi în ultima clipă am avut curajul să aleg ceea ce mi-am dorit cu adevărat. Am avut acest minunat ajutor divin şi această şansă. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte enorm. Cei rătăciţi nu înţeleg... dar sper ca aceia ce încă mai au o şansă... o speranţă... să înţeleagă şi să rezoneze cu mesajul meu. Să înţeleagă că aici se mai poate face ceva! În primul rând se poate dobândi multrâvnita linişte... însă totul porneşte din interior. Totul porneşte din noi înşine.

Madalina Manole-Stai langa mine mama

...

De când am descoperit liniştea, am descoperit bucuria.
Sunt atât de multe lucruri în lume care ne pot face fericiţi şi presupun atât de puţin efort - de exemplu simplitatea.
Uneori tot ceea de ce simt că am nevoie este familia. Nimic mai mult. Fără sprijinul sincer şi dragostea clar necondiţionată probabil că totul ar fi zadarnic.

Vă iubesc.

Amnezie... indusă

...Şi pentru că trebuia să depăşesc nebuna agonie, crizele de prematură vârstă a doua şi durerile măselelor de minte... am ales să fug. Să calc în picioare ziua de ieri, cenuşa atâtor chibrituri arse pe jumătate şi fumul fad. Am lăsat pentru o clipă mirosul de ceară topită în favoarea celui de iasomie. Sunt cuvinte pe care aş vrea să mi le pot şterge definitiv din vocabular. Să le uit. Pur şi simplu. Să uit să le mai pronunţ, să nu le mai simt rezonanţa, să nu mă mai încerce... să nu mai simt aerul oneros al acestor cuvinte atât de supraîncărcate de semnificaţie.

... şi aş vrea să mai uit forme verbale.

Chin

E dor de timp,
e dor de cer, de aer şi de pietre...
De vremuri vechi, de ochi de fier
şi de surâsuri bete.

E dor de timp,
de nouri mari,
de lacrimi de copile.
E dor de tonul centenar,
de râuri şi suspine.

Mi-e dor de ochii-mi a(z)urii,
mi-e dor de mine-n vară.
Mi-e dor să plâng şi să respir.
Mi-e dor ca-ntâia oară.

Pentru tine...

Ciudat şi total neplăcut acel sentiment de trădare sufletească: îşi trădezi trecutul, sufletul de copil, imaginea şi amintirile, ca şi când tu nu ai mai fi fost tu, ca şi când înainte de a deveni, nu ai fi fost. Păcătoasă boală uitarea... uitarea ca formă ascunsă, mascată, parşivă de nepăsare... de lene, de egoism, de răutate şi laşitate. Sunt o laşă. Aş vrea să mă prind cu mâinile încleştate de toate clipele frumoase din trecut pe care le-am şters odată cu tot ce am considerat a fi anacronic. Aş vrea să fac abstracţie de orele, lunile sau poate chiar anii ce m-au despărţit de situaţii ori oameni... şi să mă reîntorc, să îmbrăţişez la fel de inocent şi de cald persoane pe care le preţuiam atât de mult în trecut. Blestemat timp, blestemată maturizare.

Ce s-a întâmplat oare? De ce nu mai am curajul să cunosc oamenii pe care i-am cunoscut cândva? De ce nu mai pot face gesturile dezinvolte de altădată şi mă autocenzurez? De ce mă tem? De ce...?

Prieteniile se păstrează la fel de vii, chiar dacă nu mai ştim de ele. Două persoane ce au rezonat... vor rezona mereu chiar dacă nu au curajul să o mai spună.

Sunt o fricoasă. Mi-a fost mereu teamă de a fi respinsă.
Ei bine...
... în speranţa că poate totuşi... cât de întâmplător citeşti.

Iartă-mă!

:)
Sper că ai înţeles.

Implică-te şi tu!

Meh

Cred că există un moment în viața fiecărui om când realizeză că nimic nu este suficient. Nu mă refer la situațiile politicienilor și ale celorlalți șarlatani ce vor să se îmbogățească mai mult, și mai mult... Nu. Vorbesc de virtuți. Chiar dacă trăim într-o lume obsedată de material, într-un mediu mult prea bine ancorat la orice ar putea denatura spiritualul, nădăjduiesc că se mai pot încropa câteva exemplare de cinste și onoare. Îmi place să cred aceasta.
Despre acest mai mult vorbesc. Aș vrea să existe mai mulți astfel de oameni, să îi întâlnesc pretutindenea, chiar dacă acest fapt ar putea determina la un momentdat dispariția mea ca individ... dar măcar aș ști atunci că fie m-am transformat în ceva bun, fie, prin dispariția mea, am mai curățat lumea de un tartor. Aș fi dispusă -pentru binele lumii- să dispar dacă nu m-aș putea reinventa.

Îmi place când văd oameni frumoși (sufletește)... când am surprize intelectuale diverse, când văd lume cu veleități multiple -dintre care unele despre chiar nu aș fi bănuit. Îmi plac oamenii culți și sinceri. Nu îmi plac șarlatanii, despoții, parșivii.

Niciodată nu e suficient. Vreau mai mult! Avem nevoie în lume de mai mulți... iar dacă ei nu sunt, trebuie să îi facem!

Revenire

Am fost convinsă - încă o dată - să-mi mai dau o șansă. Să mai fac o încercare de redescoperire a pasiunii scriitoricești. Să nu renunț - așa cum mi-am format prostul obicei încă din copilărie... să dau bir cu fugiții și să mă ascund. Am înfruntat deja prea multe cu ochii închiși. Mi-am ținut deja de prea multe ori respirația în fața realității. Am făcut destule demersuri incipiente. Poate a venit momentul să mai încerc o dată (... mă ascund. Nu aș zice să lupt, nici în ruptul capului. Sunt tot o găină... sau mai exact un struț, afundată cu podoaba în pământ).

Mulțumesc, oameni minunați! Mulțumesc că existați!

Epitaf

Mă tem că zilele mele de neurastenie au luat sfârșit. Cel puțin în ceea ce privește posibilitatea de a mă exprima public. Nu mai știu să scriu romanțe, port alt hram, nu mai sunt acea minimă adolescentă ce-și scria dramele existențiale aici... DAR, sunt studentă la Comunicare și vreau să comunic. Îmi place să comunic. Despre orice și totuși despre nimic. Nu mai am curajul sau interesul de altă dată.

De aceea, anunț că închei Nimicurile cotidiene. A sosit momentul. E deja târziu...
- Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,
Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,
Lăsând odaia goală, şi lampa afumată... (Bacovia, Umbra)

Ne mutăm :).