Cum îşi bat unii joc de ce a mai rămas din valorile noastre

Am vrut de multă vreme să mă pronunţ, dar am preferat să mă abţin. Am zis că în acest moment ce ar trebui să fie ceva mai liniştit pentru existenţa mea, nu are niciun rost să mă agit. Totuşi, nu! Suntem în plină campanie electorală. Duminică (2 noiembrie 2014)  mergem să ne exercităm dreptul la vot. Trec peste faptul că nu avem niciun candidat curat, niciun lider evident care să se remarce prin puterile sale. Sunt câteva figuri care poate, cu mai multă susţinere şi cu un ochi închis ar merita funcţia, dar oricum au şanse limitate. Şi ştiţi ce? Până când să mai închidem ochii? Este evident că ne aflăm, încă o dată, în situaţia de a merge la urne numai pentru a avea o ştampilă lipită pe spatele cărţii de identitate. Este evident că nu avem ce schimba cu opţiunile actuale. Toţi au scheleţi... sau poate chiar cimitire... în spate.

Prin natura mea şi dată fiind pregătirea pe care încerc să mi-o formez, am tendinţa de a ierta. De fapt, acesta este un mare handicap al românului. Suntem împăciuitori şi fiindcă oricum ne calcă toţi în picioare, ne retragem uşor şi lăsăm să treacă. Până când, fraţilor? Am spus de atâtea ori că ţara asta frumoasă, o ţară pentru care se rostogolesc în mormânt un Decebal, un Eminescu, un Brâncuşi sau un Porumbescu... o ţară pitorească plină de valori, ţara unor ţărani simpli, muncitori, credincioşi... această ţară este subjugată şi călcată în picioare de nişte nonvalori, de nişte barbari care au câştigat prin delăsarea unor oameni simpli.

Românul a fost mereu un om bun. De-asta s-au ridicat câte unii pe spatele românului. Şmecheria, hoţia şi manipularea s-au ridicat împotriva românului de rând care îşi vedea săracul, mai mult sau mai puţin liniştit, în continuare, de oile sale. Bun. Am făcut o introducere cam lungă şi vă răg să mă iertaţi. Aceasta este România noastră frumoasă! Nu aceea pe care încearcă să ne-o unească un plagiator, un hoţ sau o blondă.

Am fost acuzată de mai multe ori că aş avea o anumită apartenenţă politică. Da, din punct de vedere istoric şi cultural am simţit mereu o atracţie faţă de o filosofie politică pe care nici măcar membrii respectivului partid nu o mai cunosc. Aşadar se anulează. Partidul pe care l-aş susţine, din păcate, este mort. Traseismul politic centrist-fundist este valabil astăzi pentru orice partid. Nu am găsit nici măcar un om politic care să mă reprezinte, deci cu atât mai mult nu un partid. Stăm cu toţi în umbra unor incompetenţi cu buzunare gigantice care nu se mai satură de furat.

Şi totuşi... până acum am tăcut. M-am mai exprimat pe alocuri...dar tot domol. Am înghiţit toate atacurile politice din ultima perioadă. M-am uitat cu scârbă la politruci care se împroşcau cu noroi numai în speranţa că astfel vor minimiza gunoaiele din ograda proprie. Am asistat la un meci de box continuu, plin de lovituri care mai de care mai impresionante... şi totuşi, toate, înscenate. Fiecare adversar a ştiut la ce să se aştepte. Nimeni nu a fost luat prea tare prin surprindere. Locurile vulnerabile erau mult prea evidente.

Ne-am străduit în atâtea rânduri să ne alegem un candidat, un favorit. Am pornit de la ideea răului mai mic şi am ajuns să ne dăm seama că fiecare are în spate o Sodomă. Am privit cu scârbă gunoaiele din campanie, jocurile de scenă, denigrările subite şi tot ce a mai venit. Am privit cum diverşi candidaţi s-au arătat de-a dreptul imbecili, considerându-ne pe noi mai cretini decât suntem... am văzut un Ponta care, dincolo de milioanele motive pe care mi le-a dat să îmi doresc să îl antipatizez, s-a găsit să îmi pozeze în creştin. Încerca să ajungă la inima electoratului simplu, frumos, curat, pur românesc, prin intermediul unor pretexte de-a dreptul jenante: într-o ţară ortodoxă, Klaus Iohannis nu poate fi preşedinte întrucât are altă profesiune de credinţă. M-am amuzat apoi, cu mult sarcasm, pe seama imaginilor ce împuiaseră facebookul, cu un Ponta monahizat. S-a găsit el marele apărător al credinţei! Nu e prost băiatul... Ştie că avem o ţară protejată de Dumnezeu. A văzut cozile infernale ce se formează la moaştele sfinţilor şi cum bisericile devin neîncăpătoare de sărbători. Ştie că suntem atât de săraci şi de bătuţi de soartă încât singura noastră speranţă rămâne Dumnezeu. Într-o lume în care statul nu ne asigură nimic, nici măcar un loc de veci la sfârşitul vieţii, o lume în care trebuie să plătim şi apa care cade din cer, o lume atât de infectă încât trebuie să îmbogăţim buzunarele parlamentarilor în timp ce noi nu avem ce pune pe masă... e firesc ca singura noastră speranţă să rămână Providenţa. E firesc să ajungem să ne rugăm pentru minuni, să aşteptăm ca sfinţii să facă ordine şi să-i alunge pe cei care nu se mai satură de furat!

În orice caz, nimic nu m-a provocat şi nu m-a iritat atât de tare precum ultima veste. Cum îşi poate permite acest impostor, plagiator şi mincinos cu figură de Micky Mouse să îşi bată chiar în halul ăsta joc de noi?

Am auzit, întâmplător, că ultima găselniţă a PSD-ului este icoana Părintelui Arsenie Boca, pe spatele căreia scrie "Sfinţit - Votaţi PSD!". ???????????????????????????????

Nu găsesc nici onomatopee, nici cuvinte potrivite pentru a exprima ceea ce simt acum. Nu înţeleg. Efectiv, nu înţeleg cum îşi pot permite să fie atât de mizerabili! Un partid care este descendent din comunism, un partid care, în 28 noiembrie 1989, a omorât pe acest om, acest sfânt care nici nu are nevoie de recunoaşterea BOR pentru a se ridica deasupra întregii ortodoxii româneşti, un sfânt la care întregul popor are evlavie... Cât de ticălos poate fi acest partid să se folosească şi de ultima valoare a românului simplu??? Părintele Arsenie Boca nu ar fi acceptat nici într-un milion de ani să îi fie asociată imaginea mamonei. Chiar nu au nici măcar o limită?

Ne-au fost călcate în picioare toate valorile: morale, intelectuale, sociale, culturale, economice, politice... acum şi spirituale? Noi chiar nu mai avem dreptul la nimic? Cât vom continua să ne mai afundăm în temniţa aceasta? Până când ne vom mai lăsa martirizaţi politic de nişte torţionari fără suflet, de nişte oameni care şi-ar omorî şi propria mama pentru bani şi putere, de nişte monştri ahtiaţi după putere şi aur. Acum chiar cred că profeţia lui Ioan se împlineşte: fiara roşie cu chip de miel se arată!

Românilor, până când vom mai trăi în mizerie şi sărăcie? Până când ne vom mai lăsa omorâţi prin spitale de anumiţi medici dezinteresaţi, şperţari sau măcelari? Până când vom mai alege să votăm găleţi şi pixuri? Uitaţi-vă puţin în interiorul vostru, uitaţi-vă în jur... gândiţi-vă la ce vă doare, gândiţi-vă la ceea ce vă doriţi şi nu puteţi avea... şi acum gândiţi-vă la ce veţi face duminică. Ştiu, timpul este mult prea scurt. Suntem confuzi şi ameţiţi. Avem nevoie de puţină muncă de cercetare şi de autoconvingere. Încotro ne îndreptăm? Ne mai lăsăm manipulaţi şi fraieriţi? Oare chiar suntem atât de slabi...?

SĂ NE FIE RUŞINE CĂ AM LĂSAT ASEMENEA SCURSURI SĂ AJUNGĂ SĂ CONCUREZE PENTRU BINELE NOSTRU!

De toamnă

 Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de linişte

...
De fiecare dată când plouă tomnatec şi cerul este acoperit de nori cenușii, când atmosfera miroase a frunze uscate şi a prospeţime... mi se face dor de grădiniță sau de plimbările lungi prin campusul de la MV. Atunci ploua mereu... şi eu, doar cu şorţul de un alb imaculat... şi câteva cărţi în braţe... mergeam agale spre un alt laborator. Uneori simt că mi-am ratat cariera în ziua în care printre lacrimi am semnat lichidarea. Ştiam că nu fac bine... dar mă autodeterminam să cred că fac asta pentru a avea ce-mi doream atât de mult. Ştiu că balanţa a fost înclinată corect, ştiu că dragostea unui suflet ce se dezvoltă în tine depăşeşte orice piedică şi remuşcare...dar viaţa oricum nu este niciodată aşa cum o visăm...
... acum văd norii plumburii şi-o pânză de păianjen în gard. Mai cade câte-o frunză arămie din bolta vecinilor, aşa cât să mă trezească. Să nu cred că urmăresc un simplu tablou. Şi păsările rătăcite zboară frenetic. Nici ele nu ştiu încotro.
Tu dormi... dormi suflet împăcat şi visezi la viaţa ce va să vină. Visează, puiule, acum cât încă mai poţi, cât încă ţi-e visul ne-ntinat, căci va urma o vreme când doar în vis vei mai putea contura speranţe.

M-am săturat de politruci!

Fraţilor... m-am săturat de pălăvrăgeli politice.
M-am săturat să trăiesc într-o ţară de parşivi, de idioţi şi de susţinători ai lor.
Mi-a ajuns cuţitul la os. Cel sătul se ţine cu mâinile de burtă şi face pe grozavul în timp ce flămândul e prost şi nu are voie să scoată două cuvinte.
Trăim într-o ţară ce nu ne mai plăteşte existenţa...
... într-o ţară plină de intelectuali, de doctori plagiatori şi incompetenţi, de profesori slab pregătiţi dar cu pretenţii de respect...
... într-o ţară în care trebuie să iertăm bieţii politicieni din funcţii care nu fac nimic decât să ne promită. DA MAI DUCEŢI-VĂ ÎN MAMELE VOASTRE! Voi cei ce faceţi şi voi cei ce susţineţi şi încurajaţi aşa ceva... nu ştiţi ce înseamnă foamea, ce înseamnă durerea, ce înseamnă să nu aveţi unde să mergeţi acasă, ori să nu aveţi ce pune copiilor pe masă. Voi ştiţi cum este România noastră? A muritorilor de rând care trăiesc de pe o zi pe alta aşteptând să-şi primească salariile de la nişte angajatori care doar promit, a celor ce nu îşi permit luxul de a visa la ziua de mâine şi ajung să dea mai mult pe medicamente decât primesc... a celor ce caută locuri de muncă şi deşi au studii acceptă joburi ce nu necesită calificare şi se mulţumesc cu salariul minim pe economie.
SĂ VĂ FIE RUŞINE tuturor celor ce încurajaţi astfel de comportamente şi nu luaţi atitudine.

De când e drept să nu avem aspiraţii? Să ştim că nu vom avea pensii... că nu ne vor lăsa măcar să ajungem la pensie că ne îmbolnăvim de inimă până atunci. De când e corect să ne despărţim familiile pentru a putea supravieţui? Familiile ne pleacă în afară că aici nu mai au nicio şansă de a-şi câştiga nici măcar pâinea cea de toate zilele. Ne pierdem onoarea, ne pierdem curajul, pierdem tot. Suntem reduşi la tăcere de nişte inculţi, nişte imbecili, nişte hoţi, nişte şmecheri care ştiu exact cum să manipuleze "prostimea"! Noi, în viziunea lor, suntem prostimea! Aşa am ajuns. Murim pe capete. Ne pierdem sufletele. Suntem depresivi şi o ducem îngrozitor.
Şi ei ne spun nouă că au făcut pe mama lor să o pieptene. Chiar aşa oligofreni suntem? Şi mai sunt unii care ne interzic să vorbim. Vă trimit şi pe voi în mamele voastre să fiţi muritori de foame, să aveţi cuţitul la os, să nu vă puteţi ţine copiii în facultăţi, să vă mai văd dacă mai puteţi susţine ce susţineţi şi mai puteţi reduce pe cineva la tăcere când îşi exprimă minima părere. Să vă fie ruşine!


Şi aşa... de final... de când într-o ţară normală un om ce doar citeşte ziarele sau se uită la ştirile de la ora 5 ori îşi bea cafeaua de dimineaţă pe Antena 3 este îndreptăţit să se considere expert în chestiuni de jurnalism, Mass-media sau relaţii publice? Faceţi-vă fraţilor treaba în domeniile noastre şi nu vă mai consideraţi experţi în ceva ce nici măcar nu ştiţi cu ce se mănâncă. Când veţi avea studii de specialitate, lecturi de profil sau publicaţii în domeniu voi accepta să îmi predaţi mie. Până atunci reţineţi-vă măcar intenţiile de a face pe docţii.

Bacovia și Dumas... care este legătura?

Azi am avut o zi destul de bizară... plină de emoții combinate și trăiri încrucișate. Nu am prea înțeles mare lucru din starea mea de spirit de azi. Dacă stau să mă gândesc bine, azi ar fi fost ziua de naștere a bunicului meu, ar fi făcut 84 ani. Din păcate are deja 16 de când nu mai simte mirosul aerului proaspăt de toamnă... De asemenea, ar fi fost ziua celui ce mi-a patronat gândurile și mi-a creionat trăirile din timpul adolescenței: ziua lui Bacovia. Din fericire, pot spune că per ansamblu nu am avut o zi tocmai rea ci, dincolo de caruselul emoțional, am întreprins doar acțiuni favorabile. Cu întristări și reveniri... cred că și faptul că am citit ultimele 100 pagini din cartea lui Al. Dumas - fiul: Dama cu camelii a contribuit la înnourarea mea sufletească. Îmi plac din ce în ce mai mult dramele. Am observat acest amănunt bizar: de când am reușit să depășesc adolescența am prins un gust teribil pentru acest stil ce înainte îmi provoca plictis și poate chiar dezgust. Acum sorb cu multă implicare orice poveste reală, orice fapt de viață, orice urmă de trăire. Cu cât mai intensă, cu cât mai complicată... cu atât mai savuroasă.

femeii căreia educația nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape întotdeauna îi deschide două cărări care o duc spre tărâmul binelui ; aceste cărări sunt durerea și iubirea. Astfel, nu trebuie să disprețuim femeia care nu este nici mamă, nici soră, nici fiică, nici soție, ci să arătăm indulgență față de cei pe care dorințele pământești i-au pierdut.

Septembrie... in sufletul meu

Dintotdeauna luna septembrie a fost una din preferatele mele. Încă o dată primesc vești bune în septembrie...

So... don't wake me up when september ends!

Sa fie septembrie mereu!

Și afară plouă, plouă...

Nu m-am putut abține. Zilele astea am fredonat continuu refrenul melodiei ăsteia:



Mă distrează teribil.
În rest, ce pot zice? În ciuda aparențelor și a insistențelor contrarii ale celor din jur, mie tot îmi place toamna... și tot am cele mai frumoase amintiri pe vreme posomorâtă! Nimeni nu poate lua asta :).

Trecutul suntem noi

Vin momente în viață când dacă privești în urmă realizezi că ai trăit atât de mult... de intens... și totuși atât de solitar. Mereu ai trecut singur prin toate. Oamenii sunt niște variabile: într-o clipă întregul nostru univers gravitează în jurul lor, pentru ca în clipa următoare să se piardă cine știe prin ce galaxii îndepărtate. Totul ține de clipă. O zi, o lună și chiar un an nu înseamnă nimic. La fel de repede se șterg, la fel de puțin valorează atunci când se transformă în trecut... și nu rămâi cu nimic, decât cu niște fiori ciudați care te cuprind când își amintești, cu imagini clandestine ce se derulează ca într-o peliculă cinematografică și cu o melodie pe fundal. Ai încheiat atât de multe capitole. S-au închis atâtea uși... acolo unde cândva îți depozitasei toată speranța.

Adolescența este atât de frumoasă. Nu îmi vine să cred că am gonit-o în grabă. Am fost într-un permanent conflict cu sursa inspirației mele existențiale. Frumusețea, tinerețea, independența, reușita... toate stau și mă privesc din trecutul adolescentin pe care mi-l uram la vremea sa. Cât de ciudată și deformată era oglinda în care mă priveam atunci... și ce dor îmi este să mă mai întorc o zi. Să regăsesc oamenii dragi, să fiu rebela pasională cu părul lung și 48 kg. Acum îmi place să cred că nimic nu s-a schimbat... că sunt doar cu vreo 5 kg mai matură, dar nu despre asta este vorba.

... e vorba că viața nu stă pe loc. Nu ne întreabă de două ori. Pentru timp noi nici nu existăm. Suntem infimi. E foarte important gustul pe care ni-l lasă amintirile și melodia ce se derulează în timpul fiecărui capitol. Dacă trăiești intens e bine. Important e ca la final să putem privi înapoi și să zâmbim. Să facem timpul să tresară, să înțeleagă că am existat.

we all have that one friend who...

Ați cunoscut vreodată persoane care oricât de tare v-ar enerva la un momentdat și oricât de mult ar contrazice prin gesturi dorințele voastre personale ... tot vă sunt simpatice? Să știți că aveți a face cu oameni pe care nu îi interesează ceva ce vă interesează pe voi, să vedeți de la o poștă că nu au cine știe ce cultură, mai fac și gafe teribile... și totuși să vă rămână simpatice? Să vă amuze stângăciile sau prostiile respective? Să nu știți dacă să vă plângeți de milă sau pur și simplu să abandonați proiectul.
De regulă așa sunt prietenii noștri. Cred că asta înseamnă prietenie... să-l iubești pe celălalt în ciuda faptului că e un idiot  socially unadapted.

.. și dacă nu ai acel prieten.. probabil că ești chiar tu :)).

Tu cum sărbătorești intrarea în Noul An?

Nu multă lume oferă vreo importanță deosebită zilei de astăzi. De ce să pozez, nici eu nu am oferit. Totuși, așa realizez ce înseamnă omul, firea noastră animalică, gregară... orientată preponderent spre mulțime, alinierea la tradiții și trenduri etc. etc. etc.
Dacă astăzi ar fi fost 1 ianuarie... majoritatea străzilor erau libere în această zi, populate doar de bieții funcționari de la 416, nevoiți să strângă urmele unui homo petrecărețus lipsit de maniere, bun simț și respect față de societatea în care trăiește. Mulțimea confetiilor, a paharelor de unică folosință împrăștiate și a sticlelor de șampanie cu urme de alcool de proastă calitate ar fi populat până la refuz drumurile. Pe șosele dominante ar fi fost femeile... ar fi fost printre singurele zile din an în care toți cei doi-trei pietoni rătăciți și probabil bulversați ar fi primit prioritate. Liniștea ar fi domnit pretutindeni. De muncit munceau doar cei nefericiți și artiștii.
 Așa este de 1 ianuarie, așa este de anul nou... de sărbătoare.

Totuși, este 1 septembrie. Nu e anul nou chinezesc să urmărim parade. Este anul nou bisericesc. Mă uit în jur și aud drujbe, ciocane, oameni ocupați. Mă gândesc la tot ce am făcut eu azi, la tot ce aș fi făcut de „anul nou”, la lipsa extravaganței sau măcar a noutății hainelor cu care sunt îmbrăcată. De afară nu vine miros de sărbătoare ci doar de fum, murături proaspăt puse în borcane, hasna scoasă la uscat și indiferență. De ce ne-ar interesa să celebrăm această zi dacă nu este considerată liberă, dacă nu au ieșit comercianți în stradă cu mici expirați și bere răsuflată, dacă nu e nici măcar un concert de manele sau un foc de artificii? Cui îi pasă?

Așa realizez cât suntem de superficiali. Îmi amintesc acum doi ani când eram la Cluj și dis de dimineață m-am îmbrăcat cu haine mult mai puțin neglijente decât cele pe care le-am îmbrăcat azi și am plecat împreună cu familia în „pelerinaj” la una din cele mai frumoase așezări monahale de pe teritoriul țării noastre: Mănăstirea Nicula. Schimbarea anului Bisericesc a fost primită de mii de oameni, care mai de care mai acoperiți și mai dornici de mântuire. Modești, liniștiți, evlavioși... primeau Duh Sfânt. Glasurile celor peste zece preoți prezenți acopereau întreaga întindere. Din verde și albastru văzduhul devenise aur.
A fost singura dată când am ținut cont să celebrez anul nou bisericesc. Acum degeaba mă gândesc, căci azi, în loc să țin această zi măcar cu minimul creștinesc, am stat în pat, cu laptopul în brațe... și am lucrat de zor la un proiect important. Nici nu am ținut cont că e sărbătoarea ortodoxiei. Nici nu am realizat ce zi este până mai adineaori când m-am uitat la ceas și am văzut data.

Dacă era 1 august, cu siguranță aș fi știut. Aș fi celebrat. Nu religios, ca pentru Sf. Vasile. Poate nici nu m-aș fi dus la citirea moliftelor, dar cu siguranță aș fi considerat că e zi mare.

Recunosc, sunt o ignorantă.
Tu cât de ignorant ești? Cum ai sărbătorit 1 septembrie?

De ce Făt Frumos a fost sabotat

Găsesc plăcut faptul că am prietene care mă roagă să le răspund în scris, pe blog, anumitor probleme... nu sunt un filosof și nici nu am cine știe ce experiență de viață grozavă, dar am câteva idei de împărtășit. Mulțumesc celor ce mă încurajează să mai scriu, chiar dacă în ultima vreme m-am cam culcat pe o ureche. Așadar articolul acesta este răspuns despre întâlnirile fericite și nefericite în viață, adresat prietenei mele Iulia.

Se întâmplă uneori să întâlnim oameni cu care să formăm o conexiune extraordinară, aproape celestă, fără a cunoaște măcar acel om. Un fel de „dragoste” sau „prietenie” la prima vedere. Am mai citit și eu diverse studii și am înțeles că unii autori consideră fenomenul acesta un fel de regăsire a unui partener dintr-o viață anterioară.

TOTUȘI, conform statisticilor, aceste relații nu se vor materializa niciodată. Vor fi doar niște întâlniri fericite în intersecții cu direcții opuse. Prea puține sunt cazurile în care există o finalitate, și cu atât mai mici sunt șansele ca aceasta să fie fericită.

Acum abordând problema altfel... sunt momente în viață când poate găsim astfel de persoane ale trecutului și în drumul nostru. De multe ori ne lăsăm ghidați de fantezia perfecțiunii și, deși știm că nu vom avea niciodată niciun fel de relație, credem orbește că ni s-ar potrivi perfect. Credem că am putea avea viziuni comune, pasiuni apropiate... interese similare.

...

Și așa purtăm cu noi regretul neșansei. Dăm vina pe soartă pentru lipsa sincronizării și ne complacem cu gândul că trăim o proastă glumă karmică. Totuși, ce-ar fi dacă am avea ocazia să ne apropiem de „sortitul eșec”? Oare dacă am avea posibilitatea să ne conturăm singuri destinele, persoana respectivă ar mai fi cu adevărat modelul idealului? Am putea spune că da. Ei bine, eu cred că nu. Sunt oarecum convinsă că Dumnezeu (asta ca să nu vă mai plictisesc cu Providența) ne ferește cu un scop de anumiți oameni așa ziși perfecți, și ne pricopsește cu jumătăți imperfecte... cu jumătăți care nu ne ascultă chiar toate balivernele pe care le debităm, cărora nu le pasă chiar atât de mult dacă roșul pantofilor se asortează sau nu cu acela al gentuței... care se strâmbă din când în când atunci când nu avem dreptate și poate chiar se mai enervează când stăm cu orele la telefon. Poate că jumătatea noastră imperfectă ciofăie la masă. Poate este neatentă și ne murdărește ușor. E posibil ca aceasta să nu aibă cele mai alese maniere în public și să nu fie fascinată de vernisate, de operă sau de teatru... să nu suporte prietenele noastre bârfitoare sau să stea prea mult în fața televizorului la meci când noi am vrea să ne uităm la un film romantic. Pe deasupra te trezești că mai și sforăie, nu știe să schimbe un scutec și își lasă ciorapii împrăștiați prin toată casa... vai cât de multe imperfecțiuni prezintă acela pe care soarta ni l-a adus înainte. Poate că a fost o glumă proastă... am zice. Noi, femeile, am fi tentate să credem că ne-am pierdut Făt Frumosul și ne-am trezit, după un somn ca al Frumoasei Adormite, lângă un *căpcăun verde, gras și urât mirositor.
De mică m-a fascinat problema asta. Niciodată nu am înțeles care e faza cu femeile și Făt Frumos. Mi se pare un personaj atât de plictisitor! Și ca să revin și să contextualizez... imaginați-vă acel om pe care îl considerați perfect: printr-o minune aveți ocazia să îl cuceriți și să vă fie „ursit” în locul „căpcăunului”. Vă treziți că domnul perfecțiune nu este nimic altceva decât un egoist narcisist, poate manierat până la grotesc, plictisitor peste măsură. SAU, este exact cum vi l-ați imaginat: prietenos, vesel, zburdalnic... dar obsedat sexual. Nu îl interesează nici cine ești, nici ce ai făcut, ce pasiuni ai, ce talente... ce hobby-uri. Nu îl interesează nici măcar unde ai fost sau de unde vii. Tot ce vrea e să te vadă goală. Atât. SAU un alt Făt Frumos... prietenul perfect: you name it... plin de vicii descoperite ulterior, la fel de neinteresat de orice ar putea ține de casă... și poate și cu un trecut în urmă...
... și lista poate continua.

Ideea mea era următoarea... oamenii nu sunt mai niciodată ceea ce par. Teoria mea se aplică în egală măsură celor ce suspină după Ilene Cosânzene rătăcite pe cai sălbatici. De cele mai multe ori oamenii după care nutrim sunt doar aparența dată de micile imperfecțiuni ale firii noastre. Sunt himerele imaginației noastre bolnave, sunt imaginea unui ideal pe care ni l-am creat mai mult mai mai puțin conștient... și care întâlnește similitudini.
E trist când realizezi adevărul... dar atunci revii cu zâmbetul pe buze, mulțumești Cerului că te-a ferit de un eșec și-ți îmbrățișezi cu și mai multă dragoste partenerul imperfect, pentru care mai mult ca sigur și nu ești jumătatea ciuntită și chinuită să formeze un întreg. Pe principiul reclamei la bere... nimeni nu-i perfect. Imperfect este perfect. Cred că o lume de oameni perfecți ar fi de-a dreptul plictisitoare.
De-asta nu m-au fascinat niciodată poveștile cu prinți. Rigoarea castelană mi s-a părut mereu mult prea anostă pentru mine. Un blond perfect decupat din revistă, cu trăsăturile perfecte... un prinț manierat și fără defecte... a reprezentat mereu plictisul în persoană, pentru mine. Asta îmi amintește puțin de romanul lui Jane Austen, „Pride and Prejudice” (Mândrie și prejudecată).
Oamenii sunt diferiți tocmai pentru a fi capabili să formeze doar cu anumite persoane un sincron.

Dacă nu ai lângă tine un om perfect, mulțumește-i lui Dumnezeu... mai mult ca sigur a știut mai bine decât tine de ce aveai nevoie. Nu trebuie să plângi pentru șansele ratate. Nu au fost să fie.

Gândurile bune se materializează

Foarte multe așa zise „coincidențe” și reacții întârziate la gânduri de mult nutrite... e ciudat modul în care toate lucrurile vin atunci când te aștepți mai puțin, când credeai că nu mai există speranțe sau chiar când uitasei complet acele doleanțe.
Personal nu cred în coincidențe... acesta este și motivul pentru care sunt convinsă că totul se întâmplă în viață într-un anume moment cu un scop. Providența știe mult mai bine decât noi, muritorii de rând, cum se vor așeza lucrurile și chiar dacă ne-a fost lăsat un liber arbitru, Adevărul absolut cunoaște exact direcția în care îl vom orienta. Trăim uneori visele copilăriei într-un moment apus... și totuși le savurăm cu aceeași plăcere. Maturitatea ne face mai goi, dar în fiecare există o urmă a omului pur de la început, trebuie doar să îi lăsăm ocazia să se exprime.

În fiecare zi avem parte de minuni... și de ispite.
Universul nu ne trimite lucrurile atunci când le vrem...ci atunci când ne sunt benefice!

PS: La mulți ani sărăbătoriților patronați de Sf. Alexandru!