Sfetnicul nopţii...

Stăteam aseară în pat şi priveam pe fereastră, apoi urmăream spectacolul umbrelor şi luminilor de pe pereţi. Câtă simplitate şi câte minuni pot fi decoperite, numai dacă renunţăm la ignoranţă. Pentru câteva minute chiar am fost fermecată de ce se petrecea... de luciul lacului de pe mobilă şi de războil ce se dădea între roşul aprins şi verdele pal, alburiu, al pereţiolor... parcă mă vedeam pe mine, sau mai exact parcă îmi fusese adusă viaţa înaintea ochilor: o dualitate permanenta între ceea ce sunt şi ceea ce vreau să fiu, între sacru şi profan, printr-un contrast, în întuneric mai mult alb - negru, decât roşu - verde. E aiurea. Oricât ne-am chinui să înţelegem viaţa, nu vom putea.
Mă gândesc acum la cât de plăcut era cremul cuverturii de mătase, pe care stăteam... mă gândesc cât de strident era roşul ceasului când mai trecea un minut şi îmi amintesc cum stelele verzi, fosforescente de pe tavan păreau a mă urmări... Mi-ar fi plăcut să am gânduri curate... să am sentimente sau... orice! Nu doar un gol adânc în cap şi praf în suflet. Trupul meu de metal, îngheţat, nu avea ce căuta acolo, într-un loc şi un moment atât de cald...