Coşmaruri

Deja mă depăşeşte... este a nu ştiu câta oară când visez că moare bunicul (Dumnezeu să-l ierte că s-a stins acum 6 ani) şi de fiecare dată am acest sentiment de vinovăţie şi merg în noapte la Biserică pentru a-l chema pe părinte... şi mereu uit şi mi-e frică şi nu vreau să mă întorc şi rămân în Biserică şi mă trezesc pe urmă cu sicriul înăutru în faţa mea. Ba mai mult, de fiecare dată apar ba animale neaşteptate - boboci de raţă - ba obiecte sau persoane ce nu ar trebui să fie acolo. Alteori visez că se trezeşte şi râde sec de mine.
E adevărat... l-am iubit şi încă îl iubesc enorm. Poate încă nu m-am împăcat cu gândul că nu mai trăieşte. Poate încă mă simt vinovată că nu am făcut tot ce puteam. Poate încă mi-e dor de lacrimile lui inocente... poate uneori încă mi-aş dori să-i arăt ce am reuşit să fac, să-i arăt unde am ajuns şi să simt mândria şi bucuria lui.
Of... mi-aş dori să fiu mai puternică, să fiu aşa cum eram atunci. Mi-aş dori să îl visez mereu viu, nu tot mort. Mi-aş dori...
Dar poate asta e pedeapsa mea. Nu suport înmormâtările, le urăsc, fug de ele ca de uragane... nu suport despărţirile, trec mai uşor peste ele dacă nu sunt acolo când se produc.

PS: Mai sus am povestit ce visez (asta pentru cei ce nu ştiu să citească şi să înţeleagă un text şi au nevoie de traducere).