O altfel de explicaţie

Nu-mi place aşteptarea. Niciodată nu mi-a plăcut. Pot spune că o urăsc chiar... şi cu toate astea mereu am fost peste tot mai devreme. Sunt mai precaută din fire. Am de luat un tren? Vine la 9? La 8 şi 10 sunt în gară ... "să nu-l pierd. Dacă vine mai devreme?". Trebuie să mă întâlnesc cu cineva la 1 jumate la ceas? La 1 fara 5 sunt deja acolo "Să nu mă aştepte". Am de prins un avion? Pleacă la 15.30? La 11:50 sunt acolo. "Fir-ar am ajuns devreme...dar mai bine aşa". Ok, e normal... dar urmează partea cea mai enervantă a punctualităţii: aşteptarea. De ce? Pentru că aşa cum am ajuns mai devreme fiindcă sunt o persoană foarte agitată şi neliniştită... aşa nu voi putea fi nici atentă la absolut nimic care să mă destindă, la fel mă voi uita din minut în minut la ceas şi mă voi foi de pe o parte pe alta. Degeaba îmi oferi să mănânc ceva, degeaba îmi sugerez să citesc ceva. Degeaba. Nimic nu funcţionează. Mi se instalează un gol enorm în stomac, ochii îmi stau numai spre ceas şi spre direcţia cu pricina, mintea îmi umblă numai într-acolo (chit că poate nu îmi doresc lucrul ce mă aşteaptă...dar măcar scap de stres. Oricum trebuie să se instaleze). Aşadar, dacă ştiu că urmează să se întâmple ceva, mintea mea devine ca o tablă proaspăt ştearsă pe care nu se poate scrie nimic, fiindcă nu se vede... apare abia târziu scrisul. Ah, ca să nu mai zic că, pentru ceva oricât de mărunt ... ce presupune aşteptare, deci, nerăbdare, eu nu pot dormi cel puţin în noaptea dinaintea evenimentului. Vreau doar să mă văd pe drum şi atât. Nu prea ştiu să mă bucur de peisaj sau de companie.
Cam aşa sunt şi acum. Ştiu că sunt la sfârşit, ştiu că nimic nu mai poate fi schimbat (că şi dacă ar fi... şi e nevoie să recurg la spontaneitate în situaţii limit, vai mama), nu mă mai pot concentra la absolut nimic. Mă uit la ceas continuu (în cazul de faţă la calendar). Parcă nici nu îmi pasă că mă aşteaptă ceva mult mai fain sau mai nasol. Pur şi simplu, se îmbină două lucruri ce nu îmi plac deloc şi îmi dau o stare generală subconştientă groaznică, deşi aparent mă simt foarte bine: sfârşitul a ceva (- niciodată nu mi-au plăcut sfârşiturile. Mi se par lălăieli inutile şi de cele mai multe ori previzibile. Ador când situaţiile se termină mai devreme decât a fost aşteptat... din moment ce ştii că urmează şi mai ales ce urmează... la ce să o mai lălăi? Sau şi mai rău, unii se zbat crezând că mai pot schimba ceva. Neeahh!) şi aşteptarea.
E din cauza firii mele colerice probabil. Nu am rabdare de niciun fel. Mai bine mă arunc în ceva rău, decât să mai aştept 10 minute pentru ceva bun. Mai ales dacă nu sunt sigură că acel "ceva bun" va veni.
În fine. Nu mai dau randament şi mi se pare foarte normal. Pur şi simplu sunt brainwashed. Nu sunt în stare de chestii prea mari, numai fiindcă oricât mi-ar sugera oricine, oricât ar trage oricine de mine, la ora actuală, eu sunt conştientă că nu se mai poate schimba nimic în soarta mea (până ce vine celălalt tren, cel pe care îl aştept). Aşa că degeaba mă străduiesc. Nu mă mai pot automotiva. Şi cu piciorul rupt, şi muşcată de câini... eu tot voi urca în tren, iar unde mă duc, oricum nimănui nu-i va mai păsa.
Nu e rea voinţă. E un mecanism interior aparţinând SPU, care se autodeclanşează.