De-a joaca... cu soarta

Un fior rece îi traversează coloana vertebrală... O vede atât de clar, și totuși pare ireală.
O cunoaște de mult... Se iubesc deja din mai multe vieți, și totuși apropierea îi provoacă frică. Întoarcerea la cunoscut și regăsirea lui în ochii atât de profunzi ai iubitei nu fac decât să îl împingă înapoi. Asemenea astrelor, se îndeamnă la retrogradare. Gândul că ar putea-o pierde și în universul ăsta îl înspăimântă. Ar mai vrea-o măcar puțin. O respirație, o atingere, un joc...
...dar știe că un joc îi poate fi letal.
Independența îi este mult prea valoroasă.
Până la urmă... Ce a fost în alte vieți... Trebuie să rămână acolo.
Aici încep capitole noi...

... și totuși parcă n-ar lăsa-o să plece.

Ultimul tren

O mai strânge o singură dată în brațe, înainte de a urca în trenul care avea să îi despartă pentru totdeauna. Și-ar dori ca strângerea ei plăpândă, și totuși atât de fermă, să îi rămână tatuată pe piept.

Nici promisiuni nu mai au. Cuvintele sunt șterse și fără valoare. Nici chiar ochii nu se mai intersectează. Doar buzele vorbesc... Plâng: știu că este ultima oară. Se vor pregăti să guste alte imitații mai mult sau mai puțin reușite. Se vor căuta mereu... Până amintirea se va pierde în ceață.

Îi simte inima. O aude contopită, parcă, cu a lui. Nu știe dacă nu cumva respiră el și pentru ea.

Mai simte o adiere care îl aduce înapoi la realitate.
Mâna ei e mult mai moale. Îi simte suferința. Trenul cumplit ce îi va despărți pentru totdeauna se apropie. Luminile îl orbesc. Privesc direct spre el.
Deschide ochii larg, lăsând albul sa devină tot mai cuprinzător.
Ca într-o meditație, toată tensiunea dispare.
Nu îi mai simte inima.
Pielea îi e parcă tot mai rece.

A ajuns.

A urcat pentru ultima oară. Trupu-i cândva greu acum o privește ușor, imaterial, din fereastră.

Ea plânge. El o privește.
Ea țipă... El o privește.
Și trenul pleacă... Și el o privește... Dar el nu o mai vede, chiar dacă fizic ochii încă o privesc.

Se vor mai întâlnit, probabil...
... Îi mai așteaptă multe trenuri în vieți viitoare.
Li se promite nunta și fericirea.
Dar nu aici... Și nu acum.
El a plecat deja spre cer, și o așteaptă, să se metamorfozeze împreună, să mai rătăcească niște vieți până vor găsi acel sincron.
Și vor renaște.

...

A încetat să mai țipe. Oricum nu o mai aude. I-a mai dat un ultim sărut...
Atunci a încetat să o mai privească: I-a închis ochii.

Salonul se umple dintr-odată de un frig aspru.
Trenul a plecat... Înainte de a-i da măcar o șansă.

Adio...
... Deci...
Pe curând?!

Cum ne mutilăm singure...

Astăzi, după atâtea ore de privit în oglindă, m-a izbit realitatea. Noi, cu superficialitatea noastră, ne mutilăm... Deformăm atât de mult opera de artă lăsată de natură.
... Ne-am obișnuit să ne mulăm pe ceea ce societatea impune ca fiind frumos, inducându-ne, în subconștient, imaginea himerică a idealului în materie de frumusețe. În fiecare dimineață, cu mai multă sau mai puțină energie, ne punem măștile pe față și pornim la drum.
Niciodată nu mi-am bătut capul de ce fi-miu îmi spune mereu "mami se face bau bau" atunci când mă vede machindu-mă. Ba chiar am ajuns să mă justific și eu de fiecare dată, aprobându-l: "da, mami se face bau bau". Alteori chiar eu îl anunț cu privire la acțiunile mele în acest sens.
Seara, cu ultimele puteri, în timp ce el scufundă peștișori și rățuște în apă...eu trec la revers. Cu gesturi grijulii și totuși obosite, dau jos masca, pe fondul sonor al aprobării celui ce încă nu cunoaște normele diabolice ale societății: "mami se face frumoasă?"... Azi m-a lovit. În fiecare dimineață aud același lucru și în fiecare seară ideea se repetă. Pentru el mami e frumoasă așa: fără mască, imperfectă și obosită.

... Și atunci mă întreb... Cum am ajuns noi, ca societate, să ne mutilăm?

Regăsirea Evei

O singură mângâiere și s-a trezit. Nu mai aleargă clandestin în viețile pe care le colindaseră împreună în trecut. Oricum nu își mai amintește mare lucru... Totul este ascuns în hipofiză, și, cu toate astea, când îi simte pielea catifelată, simțurile îl împing înapoi. Își amintește de ea, de Eva lui, muza din Geneză. Nu e prima viață împreună... De fapt, în fiecare trecut a avut-o. Au alergat în celest împreună, îmbătați de ignoranța unei existențe discontinue, de atât de multe ori... Încât acum, când o privește, fără a-i spune prea multe, îi știe deja reacțiile. Sunt previzibile. Poartă marca lui cândva.
Ea îl privește grav. Simte rezonanța, îi aude parcă strigătul mut, dar refuză ipoteza universului... Pragmatismul nu o  lasă să vadă acolo unde suferința nu mai cunoaște cuvinte. Tresare și resimte frica. Nu îl cunoaște, nu are motive să se teamă dar, cu toate astea, e ca și cum ar intui că apropierea de el nu va face decât să îi provoace suferință.

Păstrează-ți focusul!

Am trăit mereu cu impresia greșită că viața trebuie să se întâmple acum, și că dacă nu e acum... Apăi nu mai este niciodată și e bai. Ca un copil răsfățat și nerăbdător căruia i s-a promis o jucărie de Crăciun... În iulie... Tragedia a fost mereu amplificată când pur și simplu nu puteam grăbi timpul.
Am realizat, apoi, din "lovituri" că sunt lucruri care necesită timp. Un copil de naște în 9 luni... Uneori poate veni și mai devreme, dar e bai! Orice proces are timpi exacți, și chiar dacă uneori acțiunea este marcată de incertitudine, alertarea acesteia nu aduce neapărat cele mai benefice rezultate. Dimpotrivă.
Graba strică treaba... Învățam în școală... Și totuși... Mi-a luat atât de mult să înțeleg cu adevărat sensul. Și încă îmi e greu să îl accept, dată fiind latura mea colerică, dar știu că răbdarea este cea care va face de acum înainte diferența în materie de rezultate. Căci există acel principiu: dacă vrei rezultate diferite - acționează diferit. Nu poți obține rezultate diferite acționând la fel. Iar dacă până acum simțeam că zilele îmi sunt numărate și că fiecare zi este ultima... Ei bine, acum realizez că acest principiu poate fi sănătos până la un punct, dar din momentul în care îți invalidezi întreaga existență, atunci cu siguranță greșești. E ok să trăiești clipa... Dar și mai bine e să trăiești clipa din prezent, o clipă sinceră, adevărată, reală și onestă. Știu că sunt sinonime, dar în acest context fiecare atribut aduce noi conotații. Trebuie să fim în permanență sinceri în primul rând în relația cu noi înșine. Când învățăm să ne iubim sincer și să trăim pentru noi și nu pentru alții, vin învăța să avem și răbdare, căci vom avea standarde mai înalte și vom înțelege că nu se merită să forțăm ceva ce nu este menit să fie.
Mai mult, prezentul trebuie să fie real - nu o hologramă a imaginației noastre idealiste...sau, dimpotrivă, să îl proiectăm mai rău decât este. Nu puține sunt persoanele pesimiste care își spun mereu povestea cea mai rea. E greșit! Trecutul e trecut, viitorul e nesigur. Prezentul este acesta! Și contează! Și nu e chiar așa tragic! Că dacă era, nu te aflai aici și nu citeai asta.
Onestitatea vis a vis de clipă este simplă. Când ne dedicăm prezentului și conștientizăm realitatea putem fi onești, putem avea curajul să spunem: DA, este așa sau NU, nu este așa. Degeaba grăbim, ne schimbăm, ne forțăm și suntem nefericiți. Dacă devenim onești față de viziunea noastră, putem înțelege măsura în care situația actuală (așa cum este ea acum, nu cum este ideala in mintea noastră sau cum am putea-o noi transforma peste x luni, ani, clipe) corespunde acesteia. Iar dacă nu corespunde planului nostru, atunci mai bine stăm de-o parte și lăsăm să vină ceva mai bun.
Viața rareori îți permite să strigi și linia și să mai ai și bingo pe urmă. De regulă alegerile sunt singulare și ne mută dintr-o parte în alta. Trebuie să suportăm consecințele.
Focusul nostru este cel mai important. Dacă știm să îl identificăm și, cel mai important, să îl păstrăm, atunci cu siguranță fiecare clipă este constructivă și ne va duce mai aproape de ținta noastră. În caz contrar nu facem decât să rătăcim fără speranță așteptând imposibilul.

Fiecare din noi își merită soarta. Suntem responsabili de deciziile pe care le luăm!

Tu ce focus ai?

O ultimă regresie...

Mai sunt câteva bătăi... și inima îi va sta pentru totdeauna. Secundele devin haotice, iar în mintea-i atemporală au și început să se deruleze, fără perdea sau menajamente, toate amintirile negrăite. Aproape că nici nu mai știe ce este real sau ce și-ar fi dorit... Dar știe că a iubit prea puțin. Tot timpul a zăcut mort, într-un cadavru mobil, adaptat carnagiului societății, cenzurându-și viața. Abia acum, când secundele se suprapun fără oprire și lacrimile celor din jur devin sufocante... Abia acum realizează că, de fapt, oricât ar fi ajuns să valoreze, pleacă din trup mult prea devreme și fără să fi trăit cu adevărat.
Inima îi mai luă o pauză. Încăperea devine neîncăpătoare de atâta suflet refulat. Disperarea umple aerul, disperarea după viață. Acum ar vrea să nu mai fie nimic, s-ar întoarce direct la fata cu tenul masliniu care îl iubise atât de mult și pe care, din "nesincronizare" o respinsese atunci când ar fi avut atât de mare nevoie de o îmbrățișare. Aproape că îi simte buzele moi... Și totuși senzația se răcește, pe măsură ce curentul îi pulsează mai tare în piept. Inima i-a cedat deja. S-a întors în timp, pe lac, să o mai admire o dată. Câtă tinerețe... și parcă totul fusese atunci.
Ochii i-au cedat, privind-o încremeniți, în amintire.
Haosul din celulă nu mai e atât de plin... S-a retras într-un colț de unde privește tot spectacolul vieții... O succesiune de lumini, de energie.
În final... Nu mai contează nimic, decât amintirea cu care a închis ochiul minții, atunci când conștiința s-a deschis.

Fragment...

Mai trage o dată și, cu privirea pierdută în zare, aruncă țigarea pe jumătate arsă, pe marginea coșului. Nu știe și nu vrea să vadă, nu înțelege, iar cuvintele par oricum de prisos. S-a antrenat multă vreme pentru a-și ascunde emoțiile și, după atâtea fantezii efemere, întregul ritual pare doar o copie nereușită a unui film rusesc.
Trage aer în piept și își coboară mai jos sprâncenele. Strânge mâna firavă a străinei de lângă el... Pentru o clipă. Apoi își amintește că slăbiciunea nu reprezintă decât un cuvânt pe care și-a impus de mult să-l uite.
Oftează, în timp ce se desprinde de conturul fantomatic al femeii... Rămâne o umbră în urma lui. O simplă anecdotă în cartea vieții sale. Aștepta ceva diferit, dar soarta părea să-i servească doar replici. Mereu același tipar, mereu aceeași emoție și nimic autentic. Sătul de sine, privește înainte, fără a asculta șoapta vântului sau suspinul ei.
Privește înainte, când singura alternativă rămâne un prezent confuz ce nu poate fi elucidat din cauza fumului...

De seară

Și, într-un mod ridicol, și totuși deloc surprinzător ... După o briză destul de rece, după un cer cu stele și o lună amețită... Îl aud din felinarele minții... Pe Pavarotti, îngânând cu glas suav...
https://youtu.be/TU5roitYI1s

Ai trăit degeaba dacă nu ai făcut asta!

Mă tot abțin în ultima vreme din a-mi exprima cu adevărat părerea vis a vis de fenomenele sociale din actualitate... Dar, recunosc, că deja îmi depășește puterea de abținere și răbdarea.
Încerc să îmi dau seama de ce americanii joacă, în momentul de față, rolul "maimuței" și se lasă fotografiați și, mai ales, deranjați, de tot felul de indivizi și individe care nu au niciun fel de legătură cu tot acest context socio-politic. Adică înțeleg prezența unor oficialități, înțeleg decența interacțiunilor...dar nu înțeleg ce e cu trendul acesta care inundă Facebook ul: poza cu militarii.
Așa se face că astăzi, oricine ai fi (dacă mai ai norocul să mai fi și din Vâlcea, atunci cu atât mai bine) TREBUIE să te pozezi, domn'le, în postură de șmecher... Lângă un militar american. O astfel de poza creste bine valoarea... În ochii mamei.
Mai departe ajung doar la concluzia că mulți oameni nu au de lucru și au prea mult timp liber. Și așa revenim la șomaj, la politică și la dureri de cap...

...e trist, dar asta este cultura noastră... Aparent.

Întoarcerea la Sine

E târziu și mintea mi-e blocată la toate studiile pe care aș fi vrut să le mai consult, dar pentru care timpul a expirat. Atât de des uit de priorități și mă pierd, poate fără sens, în eforturi ce-mi sunt, totuși, atât de plăcute...
... Și cu toate acestea, după ce rămân captivă într-un întuneric tăios, asurzită de mișcare Universului și de tăcerea pereților, încep să-mi ascult glasul conștiinței care, ca de fiecare dată, mă avertizează că greșesc.
Mă uit în jur și meditez la propriile mele îndemnuri. Eu învăț tinerii să lupte, să se înconjoare doar de surse de inspirație și să nu lase pe nimeni și nimic să le taie aripile... Și cu toate acestea, eu încă mai tolerez în jurul meu opinii negative și contraexemple (strict raportat la propriile mele exigențe).
Fiecare om din lume este un exemplu în universul său. Acesta este lucrul minunat la noi... Dar când simțim că nu avem valoare, înseamnă că am pătruns în realitatea altcuiva. Principiile fiecăruia corespund unei anumite categorii sociale și umane și nu au cum să fie universale, dacă avem în vedere faptul că suntem unici și avem un mare dar divin: libertatea de a alege!
Cu toate acestea, în universul meu, îmi place să cred că valoarea universală este cunoașterea. Iar etalarea acesteia nu face decât să vină, în proporții firești, la momentul oportun. Atunci când cunoașterea lipsește, apare instinctul. Cele 5 tipuri de nevoi pe care le aborda Maslow rămân universale, indiferent de unghiul din care este privită o realitate și indiferent de paradigmă. Cu toate acestea, modalitățile de satisfacere a nevoilor diferă. Așa se face că în lumea mea, decența ocupă un loc mai important decât multe altele. Și cu toate acestea, uneori, din dorința de satisfacție a nevoii de apartenență am făcut rabat de la principiu și mi-am călcat pe inimă, pentru a ajunge în final in același punct din care să privesc cu același ochi critic expunerea.
De fapt, nu critic. Doar mă reîntorc la mine și mă gândesc. Apoi realizez că toate aprobările acordate unor astfel de încălcări principiale din lumea mea nu fac decât să mă avertizeze că nu sunt sinceră. Că mint, zâmbind și prefăcându-mă că apreciez ceva ce-mi pare, până la urmă, atât de grotesc.
Și atunci mă identific. Toți ar trebui să ne descoperim și să ne apreciem, să învățăm să ne iubim așa cum suntem, fără a mai depune eforturi inutile de a accepta trenuri ce merg în direcții greșite, numai de dragul plimbării.
Și atunci mă întorc la mult iubitul principiu din NLP care m-a învățat că la nivelul creierului există un circuit cate poate fi controlat. Trebuie doar afișat un zâmbet și păstrat acolo mai bine de 15 secunde, timp în care ne armonizam și gândurile. Rupem orice gând contradictoriu (nici nu zic negativ) și ne concentrăm să fim proactivi. După acel timp, dacă suntem sinceri cu noi, am depășit momentul și ne-am ales cu starea de spirit pe care o merităm!

Dezbatere controversată la Vâlcea

Astăzi am avut ocazia de a participa, în sala mare a Consiliului Județean Vâlcea, la o dezbatere publică pe tema realizării unui centru universitar în actualul campus al Liceului Tehnologic Oltchim. Știu că în Media  variantele asupra temei diferă, în funcție de interesul fiecărei părți, dar eu, cu speranța păstrării unei imparțialități (atât cât se poate), prefer să cred că aceasta este adevărata temă de discuție.
La prezidiu s-au aflat Primarul Râmnicului, dl. ing. Mircia Gutău, dna Inspector General Alina Bica și Președinele Consiliului Județean Vâlcea, dl Costi Rădulescu. La polul opus, respectiv în sală, s-au regăsit într-un număr mare profesori și elevi ai liceului vizat, reprezentanți ai instituțiilor de învățământ, reprezentanți ai presei, precum și mulți alți cetățeni onorabili ai județului care, chiar dacă în mare parte sunt simpatizanți ai unor partide politice -cum, de ce să mă feresc, este și cazul meu-, sunt convinsă că au fost prezenți în primul rând din spirit civic și din dorința de a fi informați cu privire la realitatea societății din care fac parte.
Trecând peste introduceri, înțeleg că, în ansamblu, discuția s-a divizat în mai multe secțiuni, fiecare atacată de cine s-a simțit lezat prin aplicarea măsurilor în cauză. Astfel, pe de-o parte, dezbaterea vizează înființarea unei Universități (cum bine a subliniat dl prof.dr. Ion Soare, o universitate ce se dorește a avea mai multe facultăți...) și, de pe altă parte, mutarea (aici au apărut mai multe interpretări: de la simpla schimbare a unității de învățământ, cu păstrarea personalității juridice, la divizare și, în final, la dizolvare) liceului tehnologic Oltchim. Restul discuțiilor sunt colaterale și, recunosc, nu mă preocupă atât de mult.
Până la un punct pot spune că m-am identificat cel mai mult cu alocuțiunea dlui Petre Tănăsoaica. Acesta, pe bună dreptate, a subliniat importanța identificării nevoilor cetățenești (și aici mă refer la specializările cu adevărat importante și necesare, pentru a preveni repetarea istoriei Universității din Pitești la Vâlcea). Mai mult, dl Victor Giosan a avut o altă intervenție pe care am ascultat-o cu plăcere și cu care am simpatizat. Acesta aducea în discuție beneficiul pe care ni l-ar fi adus apropierea unei alte universități (cum ar fi de exemplu Universitatea din Sibiu, Craiova sau București).
Așadar, din toate discursurile am înțeles (cu mici rețineri) că problema nu este neapărat realizarea unui campus universitar, cât este vorba despre atribuirea unui spațiu care la ora actuală este dat (bine) în folosință și în baza căruia s-au obținut niște acreditări, fonduri europene pe proiecte, ș.a.

Bun, înainte de a-mi exprima opinia, insist să mai subliniez un lucru: s-a vehiculat că ar exista un interes expres asupra spațiului în discuție. Nu îmi place să mă pronunț de partea acestei opinii, însă argumentele nu mi-au părut neapărat cele mai pertinente. Adică dl Primar (și să-mi fie cu iertare  dacă intru în discuții care îmi depășesc nivelul de pregătire și înțelegere) susține că oferă acest spațiu pentru că acesta i-a fost solicitat în mod expres de Minister. Ok, să zicem că ar fi astfel... dar asta mă îndreptățește să cred că dacă un tânăr care nu are o locuință dar are o familie și un loc de muncă, se duce la domnia sa, cu solicitarea unei locuințe sociale (îndeplinind, desigur, toate condițiile), nu doar că i se va aproba cererea dar el va avea și dreptul să spună „Eu vreau în blocul X, pe scara Z, la apartamentul cutare, pentru că îmi place priveliștea spre Olt și mă avantajează distanța aproximativ egală între vecini și faleză”, acesta va acționa pentru eliberarea apartamentului solicitat, urmărind interesul cetățeanului...

Aici e marea mea nedumerire.

Și acum revin la idee. Personal mi-a surâs de la început tema dezbaterii și recunosc că m-a încântat. Nu sunt profesor, cu toate că aș avea calificarea necesară, însă înțeleg și durerea cadrelor didactice ale Oltchimului. În contextul economico-social actual al județului Vâlcea, dumnealor se simt amenințați cu pierderea locului de muncă. Este o realitate cruntă...
Salut implicarea dlui Primiar în această tentativă de modernizare a Râmnicului și, de ce nu, de dezvoltare academică. Dl conf.univ.dr. Cezar Tită, fost decan al facultății de Drept a Universității Spiru Haret a avut o intervenție extrem de elegantă, prin care a accentuat importanța învățământului (indiferent de forma sa: universitară sau preuniversitară). Mă solidarizez acestei idei. Spunea cineva la un momentdat că nu au cum să ajungă elevii la facultate dacă nu mai trec bacul. Nu aș vrea să deschid un nou subiect și să ajung să vorbesc despre calitatea învățământului preuniversitar... că nu aș mai termina niciodată și oricum problema nu este la nivel de Vâlcea (e acel principiu care se face responsabil de tot ce se întâmplă la ora actuală în România: peștele de la cap se-mpute!)

În meseria mea lucrez cu oameni... și iubesc ceea ce fac. Sunt specialist în comunicare, dar prea puțină lume știe cu adevărat ce presupune acest lucru. Mă antrenez psihic în modelarea personalității tinerilor, pentru că învățământul românesc (și în multe cazuri educația părinților) promovează valori greșite. Nu aș încuraja niciodată înființarea unor fabrici de diplome, dar ÎNCURAJEZ promovarea unui învățământ universitar DE CALITATE și asigurarea accesului cât mai multor tineri vâlceni la acesta.
O elevă a Oltchimului susținea, pueril de altfel, că nu vor veni din țară să facă facultatea la Vâlcea, dacă nu se duc nici la Universități de top... problema este că nu cred că are cineva pretenția să ridice Râmnicul la nivel de centru universitar, însă funcționarea unei universități de stat care să pregătească forță de muncă calificată, într-un județ în care șomajul este la nivelul la care este și în care se caută oameni de calitate... cred că este mai mult decât binevenită.
Ce nu înțeleg oamenii este că spuma se cerne în centrele mari. Noi ne trimitem valorile în străinătate și în orașe mari, vânzându-le iluzii. Tinerii pleacă după salarii... calitatea se duce...și, implicit, economia se prăbușește. Dar imaginați-vă că nu spațiul geografic este neapărat cel care influențează progresul. Dacă noi am scoate în Râmnic profesioniști care să lucreze pentru societăți aici... situația economică a județului ar fi alta. Dacă nu aș cunoaște o grămadă de angajatori care se plâng că nu au oameni competenți, aș înțelege să fim reticenți. Dar, încă o dată, avem nevoie de UN CENTRU UNIVERSITAR DE CALITATE, de SPECIALIȘTI... nu de altă instituție cu un management deficitar, care să moară cu aceeași energie cu care ia viață.

Ca să închei, consider aceasta o OPORTUNITATE. Felicit inițiativa, ÎNSĂ consider că preluarea sediului Oltchim nu reprezintă o soluție. Nu vreau să dau pe nimeni afară, dar Casa Corpului Didactic de exemplu stă cam degeaba și miroase a naftalină (mă iertați dacă greșesc). Liceul Ferdinand I, Liceul Pleșoianu... și mai sunt și altele care funcționează cam degeaba. Ar trebui urmărite niște rezultate școlare... și, dacă tot e să se sacrifice o instituție de învățământ tehnologic și să se comaseze... atunci de ce să nu aibă această soartă cei mai slabi? Este o opinie.
Tare sunt curioasă să văd dacă se va scrie istorie acum ... sau va fi iar o lovitură sub centura și așa foarte lejeră și joasă, a Râmnicului!