Nu există iubire

Citesc, în trecere, titluri sau mesaje despre ce înseamnă dragostea... Și mă amuz. Ea există, știu asta. Înțeleg asta de fiecare dată când privesc spre chipul atât de drag al copilului meu. Știu că există dragoste când mă uit spre cer și mai ascult un ropot agresiv de ploaie pe polată... Poate Chiar și când caut în amintiri găsesc ceva fâșii de dragoste...
...
Dar, când privesc mai atent la tot, realizez că totul ține de unghiul din care analizăm situația.
Pentru mine există doar pasiune.
Iubesc ceea pentru ce mă lupt, dar iubesc pentru o pasiune a mea internă. Chiar și copilul... Este o pasiune pe care am avut-o din copilărie. Ploaia... Este o pasiune, sursa mea permanentă de inspirație.

Mai departe... Este firesc să nu mă regăsesc, căci acolo unde mi se termină pasiunile... Încep dispozițiile. Iar mie nu îmi plac dispozițiile.
Deci... Fiecare din noi își satisface, sau caută să își satisfacă o pasiune... Dar când confundam pasiunile noastre cu ale altora și alergăm după ce vor alții... Nu vom ajunge prea departe. Mai devreme sau mai târziu ne vom întoarce din drum, slăbiți și dezamăgiți... și, cu puțin noroc, o vom lua de la capăt.

Despre valori

Ceva se întâmplă cu fiecare nouă generație... fiecare an, influențat sau nu de energiile astro/logice/nomice, aduce o serie de caracteristici dominante. Problema este că majoritatea sunt negative.
Aceste diferențe perceptive determină o modificare la nivel de paradigmă și, mai departe, la nivel de limbaj (și implicit de înțelegere a acestuia). Vin din urmă firi puternice, hotărâte, rebele... dar nepregătite.
Mă gândesc... dacă fiecare piatră ar fi șlefuită... cât am fi, oare, de bogați și de frumoși - ca popor?

Dar nu șlefuiește nimeni toate pietrele, ci doar pe acelea care ies în evidență prin ceva pozitiv (avantajos, care aduce un plus de valoare). Așadar, nu e suficient să fii o piatră mare și impunătoare. Dacă nu ești bine poziționată sau ești greu de urnit... ori ești acoperit de noroi... vei rămâne mereu o piatră.

De neînvins

Caut mereu, fără încetare... Caut cuvintele perfecte. Sunt conștientă de valoarea fiecărei clipe, știu că tot ce ne înconjoară acum, mâine se va metamorfoza în altceva. O mică omidă... Se hrănește pentru a deveni cocon. Apoi timpul își pune amprenta, șlefuind mătasea până ce din exuvii răsar, timide și puternice, aripi. Odată spartă bariera lumilor, zborul devine inevitabil, o realitate incontestabilă de o frumusețe rară.
Printre culorile difuze ale soarelui... Se nasc zilnic speranțe. În fiecare zi, în noi se antrenează un viitor fluture care vrea să spargă carcasa rigidă a fricilor imprimate de societate... Și să se înalțe cât mai mult.
Doar cei mai norocoși înțeleg principiul abundenței care spune că lumea este suficient de mare pentru ca fiecare din noi să ajungă exact pe acea frunză pe care și-o dorește, indiferent cât de sus. Visele care par imposibile... Sunt cele care ne înalță. Nu avem voie să abandonăm, să ne dăm bătuți sau să renunțăm la visul nostru.
... Let's dream impossible!

Iartă, lună, glasul meu

În treacăt am observat pe cer o sferă perfectă, de culoarea mierii...
... Cândva mă lăsam influențată de magia ei. Acum nici pentru ea nu vreau să îmi mai fac timp. Nu mai sunt rac, m-am dezbrăcat de zodii... Mi-am lăsat crusta în spate, îngropată-ntr-un nisip fin și rece, fără vreun semn prea evident. Mă voi întoarce, poate, la ea vreodată. Dar nu acum și nu curând.
Mă va aduce vreo maree, întâmplător, pe-același țărm, dezvelind cu spuma, valul, comoara mea ascunsă...

... Dar trebuie să învăț să mă împrietenesc cu luna și din ipostaza de muritor... Și așa, poate, într-o zi voi dobândi chiar nemurirea.

La multi ani, mamico!

Este trecut de miezul nopții și știu că este ziua mamei... Eu nu am pregătit încă nimic. Privesc în jur și văd doar relicvele muncii mele. Și mă gândesc la tot ce am, la tot ce sunt și la tot ce pot. Pentru tot... E responsabilă mama. Pentru tot ce e mai bun din mine, pentru educația pe care mi-a dat-o, pentru dragostea pe care mi-a insuflat-o și pentru încurajările ce nu i-au lipsit niciodată.
Știu că o supăr adesea, știu că îi greșesc... Dar mama rămâne pentru mine cel mai puternic pilon al vieții, fără de care știu că mi-aș pierde echilibrul. Nu vreau să mă gândesc ce aș fi fără ea... Mă bucur doar de minunea pe care o am acum lângă mine și îi mulțumesc lui Dumnezeu că este mama mea!
La multi ani, mami! Te iubesc!

Învățăm...

Mă uit în ochii tăi și încă văd un copil.
Nu contează ce vârstă ai, nimic în tine nu e schimbat. Da, te-ai înălțat, te-ai lovit de viață, ai pierdut părți din tine, ai vărsat lacrimi, te-ai închis... Apoi te-ai redeschis, pentru că apoi să te retragi.
Nu știi ce vrei, nu știi ce simți... Și nici nu mai contează. Tot ce contează acum este că a început o nouă zi. Vine primăvara, simți asta. Simți căldura ei...
Respiră o clipă și amintește-ți că ești om. Ești născut să fii imperfect. Ești născut să încerci, să lupți... Chiar dacă lupa aceasta o duci in majoritatea timpului cu tine! Luptă. Iar dacă ai nevoie de o pauză... Ia-o! Nu contează ce zic ceilalți despre tine și despre faptele tale. Nimeni nu știe mai bine că tine cine ești în interiorul tău. Nimeni nu trăiește în sufletul tău, nu-ți știe trăirile, fricile, nevoile sau gândurile.
Într-o zi...
De fapt nu, nu într-o zi... Ci în fiecare zi. În fiecare zi vei fi și sus, și jos, deopotrivă, dacă vrei asta. Poate azi crezi că nu, dar mâine, sau poate chiar diseară, te vei redresa. Chiar și numai pentru o clipă. Nu mai aștepta să-ți găsești liniștea sau fericirea în lucruri mari. Caut-o în tine. În fiecare zi, în fiecare clipă, în orice om. Iar dacă nu merge acum, lasă așa. Fii deschis. Nimic nu durează la nesfârșit. Niciun lucru bun, niciun lucru rău.

Cam asta este ideea în viață. Ce nu trăim acum... Poate vom trăi cândva... Dar până atunci trebuie să ne lăsăm liniștea sufletească. Să ne dăm dreptul de a fi liberi și liniștiți cu noi înșine.

Hai... măcar virtual!

... acesta va fi îndemnul cât de curând!
Lumea se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ea. Avem dispozitive pentru care atributul „inteligent” nu mai este de mult suficient. Cercetătorii se luptă să identifice tot mai multe nevoi umane ce rămân nesatisfăcute, așa că inventează plăceri surogat.
Așa s-a ajuns că nu mai trebuie să așteptăm 2 săptămâni după un semn de viață de la o persoană dragă aflată la celălalt capăt al lumii, nu mai avem nevoie să developăm fotografii... sau să spălăm rufe de mână. În fine, exemplele sunt stupide însă reliefează modul în care tehnologia ne ajută să fim mai aproape de ce ne dorim sau ne ușurează munca.
Totuși, după ce s-au inventat roboții care să ofere îmbrățișări, după ce Skype-ul aduce oamenii dragi mai aproape... ce s-a gândit omul? Mulți nu ne permitem într-o viață ... multe lucruri. Și în general este vorba despre distracții (călătorii, sporturi extreme șamd). Așa că a fost inventată lumea virtuală și, mai nou, un dispozitiv care să ne ducă aproape oriunde. Unele telefoane deja au posibilitatea de a înregistra în acest mod pentru ca mai apoi altcineva, prin intermediul ochelarilor inteligenți, să trăiască aceeași experiență...

E interesant, nu?

De Crăciun am testat și eu ochelarii inteligenți ai lui frate-miu și am fost fascinată. Și fi-miu i-a testat și de atunci pune tot ce prinde cu o formă similară la ochi, sperând că va mai retrăi acea experiență.
Acum i-am văzut la reducere și mi-am amintit de ei. Există modele de la cele mai simple și până la cele mai sofisticate...
... Am un sentiment că așa cum smartwatch-urile au devenit la fel de populare și de comune precum smartphone-urile, la fel și acești ochelari vor deveni, în curând, foarte populare. Tot mai multe persoane își vor aloca câteva minute zilnic pentru a trăi experiențe care să le trezească ZEN-ul.

Voi ce credeți?

Dincolo de cuvinte...

Cât de inexpresive sunt cuvintele... când ne încredem cu totul în ele. Uneori orice am spune... rămâne prea puțin. Când închidem ochii, cu greu ne amintim cuvinte. În minte se derulează filme mute în care protagoniștii parcă sunt ghidați de forțe externe.

Privind înapoi... îmi dau seama că viața se trăiește, într-adevăr, la un anumit moment. Fiecare clipă are propria semnificație. Când eram copii... intensificam la maxim fiecare clipă, sau o pierdeam. Acum, continuăm să pierdem momente, pentru că nu mai avem timp. Acum nimic nu mai contează. După ce greșim, după ce rănim, fugim. Ce rost mai au romanțele, când lumea e plină de suflete goale ce așteaptă îmbrățișări? Ne completăm în fiecare zi cu o nouă imperfecțiune și trăim așa... într-o continuă golire de fundament, sentimente blocate fără chip. În brațe străine găsim ceva pierdut, ne căutăm cu mult egoism pe noi înșine.

Asta se întâmplă când mori... și nu încearcă nimeni să te aducă înapoi la viață.



și totuși... cât tânjim după acele brațe în care să ne pierdem o viață întreagă...

Libertate

Cât de benefic este timpul pe care îl petreci doar tu cu tine... și cât de rar profiți, cu adevărat, de el.

Se întâmplă adeseori în viață ca schimbarea să ne sperie. Ne obișnuim să fim părți componente ale unor structuri mai mult sau mai puțin performante, în care știm mereu ce avem de făcut și încotro ne îndreptăm... dar prea rar ne punem problema dacă acel normal ne aparține și ne satisface întrutot...
Până la un momentdat, când privim pe fereastra sufletului și vedem că peisajul este vitregit. Realizăm că noi nu mai contăm de mult, că o forță malefică ne conduce permanent spre un ceva în care nu ne mai regăsim.

Dacă ai ajuns aici... atunci spune STOP.

Când te eliberezi de orice te ține încorsetat... te simți ușor. Sigur, nu de la început, dar cu timpul... imediat ce vei începe să faci primul lucru pentru tine, când vei face o investiție în tine pe care să o simți benefică. Banii vin și pleacă, oamenii își urmăresc interesele... tot ce contează azi... ești tu! Investește în tine! Ia-ți acel ceva pe care ți-l doreai de mult, fă-ți timp și eliberează-te de tot ce nu îți mai trebuie, fă curat în dulap și dă tot! Tot ce te ține blocat în altcineva, și nu în tine. Poate că nu mai știi cine ești tu, poate nu acum, dar ai ocazia să te regăsești. Încearcă. Ia-o pe bâjbâite! Găsește-te pe tine, găsește-ți stilul tău. Cu timpul vei înțelege încotro trebuie să te îndrepți. Dumnezeu nu ne lasă niciodată să ne risipim, dacă îi cerem ajutorul. Trebuie doar să ne putem găsi pe noi înșine, înainte de a-i putea găsi pe ceilalți...

... și cât e de bine când ne căutăm și ne simțim liberi și liniștiți!

Gol

Vine un moment în viața oricui în care nu mai vrea nimic. Efectiv, nimic. Toți cunoaștem la un moment dat ceva sau pe cineva care, fără voia noastră, ne pune capac. Reușește să desființeze tot ce știam despre viață, despre lume, despre noi... Și ne arată realitatea. Ne izbește cu o oglindă în care lumea nu mai e atât de filtrată in Photoshop. Lumea e ... Efectiv așa cum e.

Și atunci rămânem șocați. Știm cine suntem și asta rămâne singura certitudine. Mai departe începem să chestionăm tot.
Parcă nu mai avem chef de nimeni și de nimic. Am vrea să rămânem doar noi și universul nostru. Fără granițe. Nu mai vrem oameni, nu mai vrem vorbe, nu mai vrem nimic. Totul sună prea gol și fără substanță.

Și ajungem să ne întrebăm care este esența. Fiecare om aparține unui univers și este real faptul că este important contextul social. Niciodată nu am realizat până acum că deși suntem toți oameni, aparținem unor culturi diferite în care mentalitățile diferă, obiceiurile la fel și, nu în ultimul rând, credințele diferă. Ne manifestăm altfel, simțim altfel, prețuim altfel. Iar când nu aparținem, când nu rezonăm, nu are rost să încercăm să ne adaptăm. Asta este o măsură benefică pe termen scurt. Pe termen lung duce la plafonare și autodistrugere. Oamenii cu adevărat fericiți sunt cei care aparțin aceluiași univers și au fost crescuți mânați de aceleași principii... Cei ce cunosc o limbă comună și au același limbaj... Cei pentru care cuvintele au același sens și privesc în aceeași direcție. E greu, totuși, să îți găsești mediul. E greu să îți atingi idealul... Dar cert este că trebuie să sperăm și să perseverăm.

Omul din greșeli învață.

M-am trezit

Acesta este momentul meu preferat dintr-un șir de evenimente: cel în care aflu realitatea cea mai puțin favorabilă. Durerea dată de astfel de idei mă ajută foarte mult să fiu puternică și să îmi strâng, cu adevărat, jucăriile fără să mă mai uit înapoi cu gândul la ce ar fi fost dacă?
Nu există dacă. Arunci când pornești cu Dumnezeu la drum, El nu te lasă. El nu îi abandonează niciodată pe cei ce îi cer sprijinul. Da, e drept, suntem slabi și greșim. Uneori avem de plătit prostiile noastre sau ale altora. E ok. Se mai întâmplă. E în legile firii. Totuși, ce mă doare e când oamenii defilează cu mai mult decât pot duce. Mă doare să îmi pun încrederea în cineva care militează pentru credință, când el însuși trăiește, din toate punctele de vedere în dezacord cu aceasta. Nu sunt în măsură să judec și nici nu emit astfel de raționamente. Doar constat că am tendința să cred prea ușor că toți cei ce aduc în discuție numele Lui sunt așa cum îi conturez eu în mintea mea.
Sunt încă o copilă. Încă mai cred în povești cu oameni sinceri, cu vise împlinite și cu adevăruri. Din păcate însă, lumea nu este astfel. Lumea este plină de imperfecțiuni și de înșelătorii. Ne amăgim singuri că trăim, când în realitate murim tot mai mult în fiecare zi.
Dar e bine de știut că atunci când crezi, când nădăjduiești, când rabzi și când ierți... Atunci poți fi fericit.
Toată nădejdea se pune în puterea Celui de Sus.
Nu mai aștept nimic de la oameni.