De seară

Și, într-un mod ridicol, și totuși deloc surprinzător ... După o briză destul de rece, după un cer cu stele și o lună amețită... Îl aud din felinarele minții... Pe Pavarotti, îngânând cu glas suav...
https://youtu.be/TU5roitYI1s

Ai trăit degeaba dacă nu ai făcut asta!

Mă tot abțin în ultima vreme din a-mi exprima cu adevărat părerea vis a vis de fenomenele sociale din actualitate... Dar, recunosc, că deja îmi depășește puterea de abținere și răbdarea.
Încerc să îmi dau seama de ce americanii joacă, în momentul de față, rolul "maimuței" și se lasă fotografiați și, mai ales, deranjați, de tot felul de indivizi și individe care nu au niciun fel de legătură cu tot acest context socio-politic. Adică înțeleg prezența unor oficialități, înțeleg decența interacțiunilor...dar nu înțeleg ce e cu trendul acesta care inundă Facebook ul: poza cu militarii.
Așa se face că astăzi, oricine ai fi (dacă mai ai norocul să mai fi și din Vâlcea, atunci cu atât mai bine) TREBUIE să te pozezi, domn'le, în postură de șmecher... Lângă un militar american. O astfel de poza creste bine valoarea... În ochii mamei.
Mai departe ajung doar la concluzia că mulți oameni nu au de lucru și au prea mult timp liber. Și așa revenim la șomaj, la politică și la dureri de cap...

...e trist, dar asta este cultura noastră... Aparent.

Întoarcerea la Sine

E târziu și mintea mi-e blocată la toate studiile pe care aș fi vrut să le mai consult, dar pentru care timpul a expirat. Atât de des uit de priorități și mă pierd, poate fără sens, în eforturi ce-mi sunt, totuși, atât de plăcute...
... Și cu toate acestea, după ce rămân captivă într-un întuneric tăios, asurzită de mișcare Universului și de tăcerea pereților, încep să-mi ascult glasul conștiinței care, ca de fiecare dată, mă avertizează că greșesc.
Mă uit în jur și meditez la propriile mele îndemnuri. Eu învăț tinerii să lupte, să se înconjoare doar de surse de inspirație și să nu lase pe nimeni și nimic să le taie aripile... Și cu toate acestea, eu încă mai tolerez în jurul meu opinii negative și contraexemple (strict raportat la propriile mele exigențe).
Fiecare om din lume este un exemplu în universul său. Acesta este lucrul minunat la noi... Dar când simțim că nu avem valoare, înseamnă că am pătruns în realitatea altcuiva. Principiile fiecăruia corespund unei anumite categorii sociale și umane și nu au cum să fie universale, dacă avem în vedere faptul că suntem unici și avem un mare dar divin: libertatea de a alege!
Cu toate acestea, în universul meu, îmi place să cred că valoarea universală este cunoașterea. Iar etalarea acesteia nu face decât să vină, în proporții firești, la momentul oportun. Atunci când cunoașterea lipsește, apare instinctul. Cele 5 tipuri de nevoi pe care le aborda Maslow rămân universale, indiferent de unghiul din care este privită o realitate și indiferent de paradigmă. Cu toate acestea, modalitățile de satisfacere a nevoilor diferă. Așa se face că în lumea mea, decența ocupă un loc mai important decât multe altele. Și cu toate acestea, uneori, din dorința de satisfacție a nevoii de apartenență am făcut rabat de la principiu și mi-am călcat pe inimă, pentru a ajunge în final in același punct din care să privesc cu același ochi critic expunerea.
De fapt, nu critic. Doar mă reîntorc la mine și mă gândesc. Apoi realizez că toate aprobările acordate unor astfel de încălcări principiale din lumea mea nu fac decât să mă avertizeze că nu sunt sinceră. Că mint, zâmbind și prefăcându-mă că apreciez ceva ce-mi pare, până la urmă, atât de grotesc.
Și atunci mă identific. Toți ar trebui să ne descoperim și să ne apreciem, să învățăm să ne iubim așa cum suntem, fără a mai depune eforturi inutile de a accepta trenuri ce merg în direcții greșite, numai de dragul plimbării.
Și atunci mă întorc la mult iubitul principiu din NLP care m-a învățat că la nivelul creierului există un circuit cate poate fi controlat. Trebuie doar afișat un zâmbet și păstrat acolo mai bine de 15 secunde, timp în care ne armonizam și gândurile. Rupem orice gând contradictoriu (nici nu zic negativ) și ne concentrăm să fim proactivi. După acel timp, dacă suntem sinceri cu noi, am depășit momentul și ne-am ales cu starea de spirit pe care o merităm!

Dezbatere controversată la Vâlcea

Astăzi am avut ocazia de a participa, în sala mare a Consiliului Județean Vâlcea, la o dezbatere publică pe tema realizării unui centru universitar în actualul campus al Liceului Tehnologic Oltchim. Știu că în Media  variantele asupra temei diferă, în funcție de interesul fiecărei părți, dar eu, cu speranța păstrării unei imparțialități (atât cât se poate), prefer să cred că aceasta este adevărata temă de discuție.
La prezidiu s-au aflat Primarul Râmnicului, dl. ing. Mircia Gutău, dna Inspector General Alina Bica și Președinele Consiliului Județean Vâlcea, dl Costi Rădulescu. La polul opus, respectiv în sală, s-au regăsit într-un număr mare profesori și elevi ai liceului vizat, reprezentanți ai instituțiilor de învățământ, reprezentanți ai presei, precum și mulți alți cetățeni onorabili ai județului care, chiar dacă în mare parte sunt simpatizanți ai unor partide politice -cum, de ce să mă feresc, este și cazul meu-, sunt convinsă că au fost prezenți în primul rând din spirit civic și din dorința de a fi informați cu privire la realitatea societății din care fac parte.
Trecând peste introduceri, înțeleg că, în ansamblu, discuția s-a divizat în mai multe secțiuni, fiecare atacată de cine s-a simțit lezat prin aplicarea măsurilor în cauză. Astfel, pe de-o parte, dezbaterea vizează înființarea unei Universități (cum bine a subliniat dl prof.dr. Ion Soare, o universitate ce se dorește a avea mai multe facultăți...) și, de pe altă parte, mutarea (aici au apărut mai multe interpretări: de la simpla schimbare a unității de învățământ, cu păstrarea personalității juridice, la divizare și, în final, la dizolvare) liceului tehnologic Oltchim. Restul discuțiilor sunt colaterale și, recunosc, nu mă preocupă atât de mult.
Până la un punct pot spune că m-am identificat cel mai mult cu alocuțiunea dlui Petre Tănăsoaica. Acesta, pe bună dreptate, a subliniat importanța identificării nevoilor cetățenești (și aici mă refer la specializările cu adevărat importante și necesare, pentru a preveni repetarea istoriei Universității din Pitești la Vâlcea). Mai mult, dl Victor Giosan a avut o altă intervenție pe care am ascultat-o cu plăcere și cu care am simpatizat. Acesta aducea în discuție beneficiul pe care ni l-ar fi adus apropierea unei alte universități (cum ar fi de exemplu Universitatea din Sibiu, Craiova sau București).
Așadar, din toate discursurile am înțeles (cu mici rețineri) că problema nu este neapărat realizarea unui campus universitar, cât este vorba despre atribuirea unui spațiu care la ora actuală este dat (bine) în folosință și în baza căruia s-au obținut niște acreditări, fonduri europene pe proiecte, ș.a.

Bun, înainte de a-mi exprima opinia, insist să mai subliniez un lucru: s-a vehiculat că ar exista un interes expres asupra spațiului în discuție. Nu îmi place să mă pronunț de partea acestei opinii, însă argumentele nu mi-au părut neapărat cele mai pertinente. Adică dl Primar (și să-mi fie cu iertare  dacă intru în discuții care îmi depășesc nivelul de pregătire și înțelegere) susține că oferă acest spațiu pentru că acesta i-a fost solicitat în mod expres de Minister. Ok, să zicem că ar fi astfel... dar asta mă îndreptățește să cred că dacă un tânăr care nu are o locuință dar are o familie și un loc de muncă, se duce la domnia sa, cu solicitarea unei locuințe sociale (îndeplinind, desigur, toate condițiile), nu doar că i se va aproba cererea dar el va avea și dreptul să spună „Eu vreau în blocul X, pe scara Z, la apartamentul cutare, pentru că îmi place priveliștea spre Olt și mă avantajează distanța aproximativ egală între vecini și faleză”, acesta va acționa pentru eliberarea apartamentului solicitat, urmărind interesul cetățeanului...

Aici e marea mea nedumerire.

Și acum revin la idee. Personal mi-a surâs de la început tema dezbaterii și recunosc că m-a încântat. Nu sunt profesor, cu toate că aș avea calificarea necesară, însă înțeleg și durerea cadrelor didactice ale Oltchimului. În contextul economico-social actual al județului Vâlcea, dumnealor se simt amenințați cu pierderea locului de muncă. Este o realitate cruntă...
Salut implicarea dlui Primiar în această tentativă de modernizare a Râmnicului și, de ce nu, de dezvoltare academică. Dl conf.univ.dr. Cezar Tită, fost decan al facultății de Drept a Universității Spiru Haret a avut o intervenție extrem de elegantă, prin care a accentuat importanța învățământului (indiferent de forma sa: universitară sau preuniversitară). Mă solidarizez acestei idei. Spunea cineva la un momentdat că nu au cum să ajungă elevii la facultate dacă nu mai trec bacul. Nu aș vrea să deschid un nou subiect și să ajung să vorbesc despre calitatea învățământului preuniversitar... că nu aș mai termina niciodată și oricum problema nu este la nivel de Vâlcea (e acel principiu care se face responsabil de tot ce se întâmplă la ora actuală în România: peștele de la cap se-mpute!)

În meseria mea lucrez cu oameni... și iubesc ceea ce fac. Sunt specialist în comunicare, dar prea puțină lume știe cu adevărat ce presupune acest lucru. Mă antrenez psihic în modelarea personalității tinerilor, pentru că învățământul românesc (și în multe cazuri educația părinților) promovează valori greșite. Nu aș încuraja niciodată înființarea unor fabrici de diplome, dar ÎNCURAJEZ promovarea unui învățământ universitar DE CALITATE și asigurarea accesului cât mai multor tineri vâlceni la acesta.
O elevă a Oltchimului susținea, pueril de altfel, că nu vor veni din țară să facă facultatea la Vâlcea, dacă nu se duc nici la Universități de top... problema este că nu cred că are cineva pretenția să ridice Râmnicul la nivel de centru universitar, însă funcționarea unei universități de stat care să pregătească forță de muncă calificată, într-un județ în care șomajul este la nivelul la care este și în care se caută oameni de calitate... cred că este mai mult decât binevenită.
Ce nu înțeleg oamenii este că spuma se cerne în centrele mari. Noi ne trimitem valorile în străinătate și în orașe mari, vânzându-le iluzii. Tinerii pleacă după salarii... calitatea se duce...și, implicit, economia se prăbușește. Dar imaginați-vă că nu spațiul geografic este neapărat cel care influențează progresul. Dacă noi am scoate în Râmnic profesioniști care să lucreze pentru societăți aici... situația economică a județului ar fi alta. Dacă nu aș cunoaște o grămadă de angajatori care se plâng că nu au oameni competenți, aș înțelege să fim reticenți. Dar, încă o dată, avem nevoie de UN CENTRU UNIVERSITAR DE CALITATE, de SPECIALIȘTI... nu de altă instituție cu un management deficitar, care să moară cu aceeași energie cu care ia viață.

Ca să închei, consider aceasta o OPORTUNITATE. Felicit inițiativa, ÎNSĂ consider că preluarea sediului Oltchim nu reprezintă o soluție. Nu vreau să dau pe nimeni afară, dar Casa Corpului Didactic de exemplu stă cam degeaba și miroase a naftalină (mă iertați dacă greșesc). Liceul Ferdinand I, Liceul Pleșoianu... și mai sunt și altele care funcționează cam degeaba. Ar trebui urmărite niște rezultate școlare... și, dacă tot e să se sacrifice o instituție de învățământ tehnologic și să se comaseze... atunci de ce să nu aibă această soartă cei mai slabi? Este o opinie.
Tare sunt curioasă să văd dacă se va scrie istorie acum ... sau va fi iar o lovitură sub centura și așa foarte lejeră și joasă, a Râmnicului!

Nu există iubire

Citesc, în trecere, titluri sau mesaje despre ce înseamnă dragostea... Și mă amuz. Ea există, știu asta. Înțeleg asta de fiecare dată când privesc spre chipul atât de drag al copilului meu. Știu că există dragoste când mă uit spre cer și mai ascult un ropot agresiv de ploaie pe polată... Poate Chiar și când caut în amintiri găsesc ceva fâșii de dragoste...
...
Dar, când privesc mai atent la tot, realizez că totul ține de unghiul din care analizăm situația.
Pentru mine există doar pasiune.
Iubesc ceea pentru ce mă lupt, dar iubesc pentru o pasiune a mea internă. Chiar și copilul... Este o pasiune pe care am avut-o din copilărie. Ploaia... Este o pasiune, sursa mea permanentă de inspirație.

Mai departe... Este firesc să nu mă regăsesc, căci acolo unde mi se termină pasiunile... Încep dispozițiile. Iar mie nu îmi plac dispozițiile.
Deci... Fiecare din noi își satisface, sau caută să își satisfacă o pasiune... Dar când confundam pasiunile noastre cu ale altora și alergăm după ce vor alții... Nu vom ajunge prea departe. Mai devreme sau mai târziu ne vom întoarce din drum, slăbiți și dezamăgiți... și, cu puțin noroc, o vom lua de la capăt.

Despre valori

Ceva se întâmplă cu fiecare nouă generație... fiecare an, influențat sau nu de energiile astro/logice/nomice, aduce o serie de caracteristici dominante. Problema este că majoritatea sunt negative.
Aceste diferențe perceptive determină o modificare la nivel de paradigmă și, mai departe, la nivel de limbaj (și implicit de înțelegere a acestuia). Vin din urmă firi puternice, hotărâte, rebele... dar nepregătite.
Mă gândesc... dacă fiecare piatră ar fi șlefuită... cât am fi, oare, de bogați și de frumoși - ca popor?

Dar nu șlefuiește nimeni toate pietrele, ci doar pe acelea care ies în evidență prin ceva pozitiv (avantajos, care aduce un plus de valoare). Așadar, nu e suficient să fii o piatră mare și impunătoare. Dacă nu ești bine poziționată sau ești greu de urnit... ori ești acoperit de noroi... vei rămâne mereu o piatră.

De neînvins

Caut mereu, fără încetare... Caut cuvintele perfecte. Sunt conștientă de valoarea fiecărei clipe, știu că tot ce ne înconjoară acum, mâine se va metamorfoza în altceva. O mică omidă... Se hrănește pentru a deveni cocon. Apoi timpul își pune amprenta, șlefuind mătasea până ce din exuvii răsar, timide și puternice, aripi. Odată spartă bariera lumilor, zborul devine inevitabil, o realitate incontestabilă de o frumusețe rară.
Printre culorile difuze ale soarelui... Se nasc zilnic speranțe. În fiecare zi, în noi se antrenează un viitor fluture care vrea să spargă carcasa rigidă a fricilor imprimate de societate... Și să se înalțe cât mai mult.
Doar cei mai norocoși înțeleg principiul abundenței care spune că lumea este suficient de mare pentru ca fiecare din noi să ajungă exact pe acea frunză pe care și-o dorește, indiferent cât de sus. Visele care par imposibile... Sunt cele care ne înalță. Nu avem voie să abandonăm, să ne dăm bătuți sau să renunțăm la visul nostru.
... Let's dream impossible!

Iartă, lună, glasul meu

În treacăt am observat pe cer o sferă perfectă, de culoarea mierii...
... Cândva mă lăsam influențată de magia ei. Acum nici pentru ea nu vreau să îmi mai fac timp. Nu mai sunt rac, m-am dezbrăcat de zodii... Mi-am lăsat crusta în spate, îngropată-ntr-un nisip fin și rece, fără vreun semn prea evident. Mă voi întoarce, poate, la ea vreodată. Dar nu acum și nu curând.
Mă va aduce vreo maree, întâmplător, pe-același țărm, dezvelind cu spuma, valul, comoara mea ascunsă...

... Dar trebuie să învăț să mă împrietenesc cu luna și din ipostaza de muritor... Și așa, poate, într-o zi voi dobândi chiar nemurirea.

La multi ani, mamico!

Este trecut de miezul nopții și știu că este ziua mamei... Eu nu am pregătit încă nimic. Privesc în jur și văd doar relicvele muncii mele. Și mă gândesc la tot ce am, la tot ce sunt și la tot ce pot. Pentru tot... E responsabilă mama. Pentru tot ce e mai bun din mine, pentru educația pe care mi-a dat-o, pentru dragostea pe care mi-a insuflat-o și pentru încurajările ce nu i-au lipsit niciodată.
Știu că o supăr adesea, știu că îi greșesc... Dar mama rămâne pentru mine cel mai puternic pilon al vieții, fără de care știu că mi-aș pierde echilibrul. Nu vreau să mă gândesc ce aș fi fără ea... Mă bucur doar de minunea pe care o am acum lângă mine și îi mulțumesc lui Dumnezeu că este mama mea!
La multi ani, mami! Te iubesc!

Învățăm...

Mă uit în ochii tăi și încă văd un copil.
Nu contează ce vârstă ai, nimic în tine nu e schimbat. Da, te-ai înălțat, te-ai lovit de viață, ai pierdut părți din tine, ai vărsat lacrimi, te-ai închis... Apoi te-ai redeschis, pentru că apoi să te retragi.
Nu știi ce vrei, nu știi ce simți... Și nici nu mai contează. Tot ce contează acum este că a început o nouă zi. Vine primăvara, simți asta. Simți căldura ei...
Respiră o clipă și amintește-ți că ești om. Ești născut să fii imperfect. Ești născut să încerci, să lupți... Chiar dacă lupa aceasta o duci in majoritatea timpului cu tine! Luptă. Iar dacă ai nevoie de o pauză... Ia-o! Nu contează ce zic ceilalți despre tine și despre faptele tale. Nimeni nu știe mai bine că tine cine ești în interiorul tău. Nimeni nu trăiește în sufletul tău, nu-ți știe trăirile, fricile, nevoile sau gândurile.
Într-o zi...
De fapt nu, nu într-o zi... Ci în fiecare zi. În fiecare zi vei fi și sus, și jos, deopotrivă, dacă vrei asta. Poate azi crezi că nu, dar mâine, sau poate chiar diseară, te vei redresa. Chiar și numai pentru o clipă. Nu mai aștepta să-ți găsești liniștea sau fericirea în lucruri mari. Caut-o în tine. În fiecare zi, în fiecare clipă, în orice om. Iar dacă nu merge acum, lasă așa. Fii deschis. Nimic nu durează la nesfârșit. Niciun lucru bun, niciun lucru rău.

Cam asta este ideea în viață. Ce nu trăim acum... Poate vom trăi cândva... Dar până atunci trebuie să ne lăsăm liniștea sufletească. Să ne dăm dreptul de a fi liberi și liniștiți cu noi înșine.

Hai... măcar virtual!

... acesta va fi îndemnul cât de curând!
Lumea se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ea. Avem dispozitive pentru care atributul „inteligent” nu mai este de mult suficient. Cercetătorii se luptă să identifice tot mai multe nevoi umane ce rămân nesatisfăcute, așa că inventează plăceri surogat.
Așa s-a ajuns că nu mai trebuie să așteptăm 2 săptămâni după un semn de viață de la o persoană dragă aflată la celălalt capăt al lumii, nu mai avem nevoie să developăm fotografii... sau să spălăm rufe de mână. În fine, exemplele sunt stupide însă reliefează modul în care tehnologia ne ajută să fim mai aproape de ce ne dorim sau ne ușurează munca.
Totuși, după ce s-au inventat roboții care să ofere îmbrățișări, după ce Skype-ul aduce oamenii dragi mai aproape... ce s-a gândit omul? Mulți nu ne permitem într-o viață ... multe lucruri. Și în general este vorba despre distracții (călătorii, sporturi extreme șamd). Așa că a fost inventată lumea virtuală și, mai nou, un dispozitiv care să ne ducă aproape oriunde. Unele telefoane deja au posibilitatea de a înregistra în acest mod pentru ca mai apoi altcineva, prin intermediul ochelarilor inteligenți, să trăiască aceeași experiență...

E interesant, nu?

De Crăciun am testat și eu ochelarii inteligenți ai lui frate-miu și am fost fascinată. Și fi-miu i-a testat și de atunci pune tot ce prinde cu o formă similară la ochi, sperând că va mai retrăi acea experiență.
Acum i-am văzut la reducere și mi-am amintit de ei. Există modele de la cele mai simple și până la cele mai sofisticate...
... Am un sentiment că așa cum smartwatch-urile au devenit la fel de populare și de comune precum smartphone-urile, la fel și acești ochelari vor deveni, în curând, foarte populare. Tot mai multe persoane își vor aloca câteva minute zilnic pentru a trăi experiențe care să le trezească ZEN-ul.

Voi ce credeți?