Provocare - monolog

Scuzaţi limbajul licenţios face parte din stilul, universul şi autenticitatea auctorială. E o provocare, luaţi-o ca atare. Nu mă trimiteţi la psihiatru, nu daţi sfaturi pentru că nu este cazul. Neindicat celor slabi de înger. :))


Monolog…


Sunt blocată aici şi nu am nici un fel de forţă să înaintez. Fie ea cinetică, de frecare sau de care o fi. Sunt un nimic. Nu mai am nimic pe lume decât oameni care mă iubesc, pe care nu-i văd şi îi calc în picioare ca pe nişte furnici, ca un criminal fără nume ce sunt. Nu ştiu de ce sunt nevoită să trăiesc un coşmar de o secundă şi nu pot trece direct la partea de succes, la partea existenţială, complexă şi ceva mai puţin complicată. Dar stai… ce e complex e şi complicat. Fiinţa mea, viaţa mea, totul meu, importanţa mea, haina mea, inima mea, vezica mea şi tot ce-mi aparţine… e complicat.
M-m îndrăgostit de moarte şi nu mai sunt în stare să îi dau drumul. M-am prins cu totul de un doliu colorat atârnat pe aripa stângă a unei cruci de marmură şi stau acolo, cu el, atârnată cu ochii spre un copac belit şi fără nici un fel de estetică. Am scăpat de pământ, de moarte şi de cavouri şi am evoluat. Unde? La treapta superioară, la exterior: strigoi, cruci, întuneric şi fecale uscate de câine pe margine de bancă. Nu pe, sub, chiar lângă picior… piciorul băncii desigur. Halal umor mai am şi eu. Mi-e greaţă de putregaiul acesta şi de uşile forjate ale cimitirului în care mă învârt de nebună şi din care, aparent, nu pot ieşi. Cum aş putea sări dacă are ţepi? Să îmi intre încă unu în cur şi să mă trezesc ciuruită cu blugii terci? N-am bani de alţi blugi.
Of, m-a întrerupt un mesaj din lumea exterioară de la vampirul ăla schimonosit pe care îl doare în posterior de existenţialismul meu şi de viaţa mea de rahat (asta ca să nu mă repet, că nu e frumos). Cică mă întreabă şi pe mine ce fac, de parcă i-ar păsa… dar nu despre asta era vorba. Nu îmi mai pasă oricum sunt blocată într-un cimitir întunecat şi oricât mi-ar aduce el o veioză eu tot nu găsesc gaura din gard pe care aş putea evada, ca a naibii blestemată zi nu vrea să mai vină o dată. Stau ca la Poli, pe întuneric şase luni pe an – mă-sa că deja sunt doi ani de când stau ca gândacu’ pe beznă. Nici să mă piş nu văd şi mă stropesc pe craci. Neintenţionat, desigur… că am mai zis, oricum şi detergentul e scump. Vampir ce mă vede ca pe o găină proastă. „Pui, pui, hai să te mănânc” - asta e tot ce aud din discursul lui „diafan”. Suspin degeaba că tot nu mă scoate nimeni la lumină. Cică aş fi o stafie, un strigoi, un zombie d-ăla de arată în filme că au oase şi pantalonii jupuiţi (or fi încercat şi ei să sară gardul…). Se aude liniştea asta imbecilă şi miroase a carne putredă, moartă – ca să fiu mai verde în exprimare. Hai, măcar e biodegradabil, că deh, din pământ suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom merge. Mda.
Ştii ce naşpa poate să miroasă aici… cred că şi în câmp, printre baligi mi-ar fi fost mai bine. Imaginează-ţi, balegă proaspătă din care ies răzleţe trei fire de iarbă caldă, miros de lapte, viţel şi păpădie…. Mhhhhmmmm. Ce poate fi mai plăcut? Ah şi da… soare şi flori vii, nu buruienele astea scofâlcite şi lumânările plictisite de atâta ars. Oare ele nu or avea nimic mai bun de făcut, decât să se topească? Hmm, vezi ce blestemată e şi viaţa unei lumânări: se naşte, adică e făcută, i se dă foc (chipurile să aibă răposatu’ lumină) şi se topeşte sau îngheaţă, mucegăieşte şi apoi reînvie. Şi eu mai aprind uneori lumânări ca să urmez tradiţiile demonice ale celor vii… deşi tot eu sunt cea care cade în păcatul avariţiei după ceară. Îmi dă beep vampirul. Mă surprinde că brusc îl interesează. Oricum nu-mi poate suge sângele. Nu face decât să îmi zgâlţâie cicatricele şi să mă rănească. A zis că vrea spaţiu, m-a adus la suprafaţă – când eu abia mă complăceam în ideea de a fi moartă acolo: linişte, putregai, gândaci: chestii super. M-a uitat aici şi îmi mai aruncă din când în când un gând care de cele mai multe ori ar trebui să fie un reproş. Îl las în pace. Vrea spaţiu, îi dau spaţiu. Oricum nu ştiu ce poate fi mai rău decât condiţia în care deja mă aflu.
Am o viaţă faină rău mai nou, de când sunt victimă: …hmmm… (linişte) nici măcar nu ştiu pe unde am ascuns-o. În mine nu e, nu mă pune să o caut acolo. O aveam pe undeva în buzunar dar cred că a îngheţat şi mi-a căzut când alergam la capelă să mă încălzesc – că d’eh dacă nu am avut şi eu bafta să fiu faraon. Le-am zis din start că vreau să fiu mumificată, sau măcar incinerată, nu băgată ca căcatul într-un sac în pământ să mă descompun. Băi creier spălat (tu ăsta care citeşti), mi-e silă mă de viaţa asta, mi-e silă de vagabond(z)eală. Vreau să mă îmbăt, să mă droghez, să fumez că tot sunt moartă şi nu-i pasă nimănui. Vreau să fac spume la gură, să nu mai existe nimic în urma mea şi să mă duc de data asta acolo unde mi-e locul… ori asta, ori să ies la lumină, pe stradă, să alerg după tiruri ca un câine: blestemaţii! Că şi câinii ăia pe care îi calcă vitezomanii pe autostradă, de le sleiesc creierii în ‘nşpe mii de bucăţi şi bucăţele, au o satisfacţie mai mare de la viaţa asta decât mine. Cred că până şi muştele alea de se hrănesc cu excremente sau viermii ce descompun morţii ăia morţi, nu ăştia vii ca mine, au vieţi mai palpitante şi mai corecte. Stai! Nu vreau viaţă palpitantă. Şterge partea aia… Vreau o viaţă calmă şi liniştită, fără griji, ca a unui copac. Un copac ştie mereu ce îl aşteaptă (asta dacă nu îl fulgeră cumva în timpul furtunii şi ia foc, bineînţeles… dar tot e bine: palpitant, incinerat, pa… mobilă ce puii mei. Toţi murim, dar măcar de am trăi frumos înainte)… ştie mereu că face parte din natural să crească, să înfrunzească, poate chiar să înflorească, să mai treacă un câine şi să se uşureze pe el… chestii d-astea simple. Deşi… nici copacii nu o duc bine, că stau singuri. Singuri în ploi, în vânt, în ninsori, în cimitire. Mda. Nu mai vreau să fiu copac.
Ştii ce mă enervează teribil? Ceasu: chestia aia cu sau fără limbi care se bazează mereu pe o altă chestie care mă freacă pe mine la… lapţi: timp. Urăsc timpul. Trece fenomenal de aiurea. Când se face lumină, imediat se întunecă la loc, dar când e întuneric şi aştept lumina, al naibii el dacă vrea să mai şi treacă. Sunt frustrată. Duhnesc. Am transpirat de nervi. Am şi eu nevoile mele fiziologice, chiar dacă sunt un mort viu care bântuie un cimitir anost.
Mă aşez undeva, pe o piatră rece, să îmi îngheţe ovarele şi să pot medita la pustietatea asta amară. Câte flori moarte, câte gunoaie aruncate pe post de… decor! Mda. Mi se face greaţă.