Doctori part 3

Am ajuns şi eu în sfârşit acasă. Am atât de multe de povestit şi totuşi atât de puţin chef. Mă simt epuizată. Once again, detest să fiu internată. Detest spitalele. Detest România. I must get out of here...
Well... am să povestesc totuşi câteva întâmplări.

ZIUA 1
... Am început din start prost: mă duce tata cu maşina până la spital, luni la 9... şi nu mai intră cu mine. Zicea că mă descurc. Ei bine. Aşa a fost. Nu aveam nevoie de el, dar în schimb când m-am dus la biroul de internări şi am înmânat doamnei buletinul, trimiterea şi adeverinţa de elev mî ântreabă "Certificatul de naştere îl aveţi?" eu "Păi v-am dat buletinul. Nu cred că mai este nevoie" la care doamna răspunde "Păi al copilului" şi după ce aruncă o privire la buletin şi apoi spre mine se înroşeşte şi corectează "Ahh, tu eşti copilul. Vai, îmi cer scuze, am crezut că eşti mămica". Mda. Foarte simpatică. Ce să-ţi povestesc.
Mai departe... mă schimb în pijamale, mă duc la etajul 5 şi mă uit în toate direcţiile până ce văd o asistentă. Aceasta mă duce până la urmă în salon, îmi ia dosarul şi mă lasă câteva minute să mă acomodez (normal că am ales iar patul din dreapta, de la fereastră) după care mă cheamă să mă vadă doamna doctor. Urmează pipăit, întrebări şamd şi mă întorc în salon.
Acolo am făcut cunoştinţă cu Alice (o capricoarncă foarte simpatică, anemică, cu un an jumătate mai mică decât mine şi cu toate astea cu aspect mai matur decât al meu. Mda. Veşnica mea problemă), Sergiu (un copilaş care m-a făcut să realizez cât de babă sunt - el având 13 ani şi o controversată istorie amoroasă şi experienţă de viaţă în urmă), Ana (nu ştiu prea multe că s-a externat atunci) şi Gabi (fost elev la sportivă în liceul unde învăţ şi eu, cu care am schimbat câteva impresii). Simpatici. Au urmat jocuri de cărţi, eu câştigând, Sergiu pierzând, pedepse din partea mea şi multă voie bună. Mda. Şi, deşi aveam agenda cu programări plină pentru a doua zi (vizite), Adina şi Heliana s-au gândit să îmi facă o surpriză plăcută şi să vină la mine chiar de atunci.
A urmat bla bla, vorbit mult, bla bla. Ah, mai era o doamnă cu o fetiţă... nvm. În fine, spre seară a mai venit o puştoaică de 5 ani dintr-un centru de plasament, pe care urma să o luăm noi în grijă. Cuminte oricum. Nu avea să ne facă probleme. Şi vizita de seară: Gabi cu mâncarea mea :)) Desigur <3 .="." au="au" avut="avut" br="br" de="de" deci="deci" grij="grij" i="i" mine.="mine.">Buunn... am ajuns la partea unde iar acuz incompetenţa unora. Ei bine, spre seară, puştoaica asta a făcut febră, avea coşmaruri şi se agita. Am pus mâna pe ea şi am realizat că nu este în regulă. Am ţinut-o în braţe, am încercat să o liniştesc din plâns şi până la urmă am ales să mă duc la asistente să semnalez problema. Acestea mi-au aruncat o privire indiferentă urmată de : "Tu cine eşti?" Eu sunt Vlad, dar nu are importanţă, nu am legătură cu ea... atâta doar că îmi fac griji" (asta să nu creadă încă o dată că sunt mămică - mai ales că se uitase înainte urât la mine că am stat de vorbă la telefon până la 11 pe coridor). Îmi dă un termometru şi mă pune să i-l pun. Era evident că are febră. Nu a durat nici 2 minute că Mercurul termometrului indica deja 39,2. M-am dus repede să cer ceva pentru ea şi încă o dată... nimănui nu îi păsa. Până la urmă a venit cineva cu un supozitor de algocalmin, mai mult să îmi închidă gura. Dar fata continua să se zbată, să plângă şi să se simtă rău. Se face 00:30 în scurt timp şi soseşte asistenta să facă tratamentele pacienţilor. Ei bine, spre sfârşit o rog să se uite şi la fetiţă. Îmi aruncă încă o privire amară şi îmi spune că i-a dat supozitor cu algocalmin. Atunci eu i-am zis că nu cred că este suficient pentru febra pe care o are... şi răspunsul nu a încetat să apară "Auzi domnişoară, eşto cumva doctor şi eu nu ştiam? Ştii tu mai bine ce e de făcut? Ia învaţă-mă şi pe mine, că eu nu ştiu." Normal că m-am enervat şi nu sunt nici genul de om care să fie întors aşa cu una cu două şi, spre deosebire de ceilalţi din salon care erau indiferenţi... m-am menţinut pe poziţie. Am întors capul, m-am strâmbat: "Mda... bine. Ştiţi dvs mai bine, eu sunt om. Ceea ce le lipseşte aparent altora." După care am ignorat-o. Normal că am sesizat că a lăsat uşa deschisă, normal că fierbeam de nervi, normal că am început să înjur sistemul cu voce tare, să acuz incompetenţa şi să fac circ. Mda. În final, a chemat medicul de gardă, alte asistente şi au avut grijă de fetiţă. Eu îi înţeleg că nu sunt copiii lor, că au multe pe cap şi că fata nu are mamă care să îi ţină partea dar... chiar aşa?

ZIUA 2:
Am mai stat ceva cu Sergiu (care btw se minuna mereu cât de mult pot mânca şi cât de repede şi apoi cât sunt de slabă deşi mănânc de câteva ori mai mult ca el) după care s-a externat. Nu mai ştiu ce am făcut atunci. Analize şi bla. Era marţi. A venit Ana pe la mine când dormeam, m-am trezit şi mi-a luat un minut să îmi dau seama cine e. Ciudată senzaţie. Apoi a mai apărut în peisaj încă un copilaş. O fetiţă de 7 ani, Diana, scumpă foc, ce aparent s-a ataşat foarte puternic de mine. Mi-a fost ca o fiică, mămoasă, dulce şi frumoasă pe deasupra. Ah şi tupeistă. Îmi amintea de mine când eram de vârsta ei.
Apoi au venit mami şi tati cu mâncarea mea gătită (cea de toate zilele). Am revenit în salon unde am râs cu lacrimi de replicile puştoaicei. Îi spune la un momentdat asistenta "uite, în sticluţa asta faci pişu ..." şi ea întrerupe "da dacă eu nu vreau să fac, nu fac. Ce, crezi că eu fac la comandă? Dacă nu mă trece nu mă poţi obliga. Nu fac când zici tu, fac când îmi vine". Inocenţă diabolică. În fine. Mai dă astfel de replici: "Da mie îmi faci injecţie fără ac, că aşa mi-a făcut şi tanti cealaltă. Nu mă interesează." "păi eu nu ştiu să fac fără ac" "Păi atunci cheam-o pe ea, da chiar nu ştii?" "Nu ştiu" "Pe bune??" :)). E mai comic live. În fine.

ZIUA 3:
Am desenat toată ziua ca şi în ziua precedentă, am făcut pe dădaca (which is cute), am mai făcut nişte chestii dubioase (analize sau teste sau ce or fi) şi ecografie. Too bad. Nu sunt gravidă :)). Şi din fericire nici restul organelor interne nu sunt bolnăvioare.
Măh rog. La 1 şi ceva vine Ana. Mai încolo mă trezesc, în timp ce stăteam cu ea dar vorbeam la telefon... cu vizită nouă la salon: Adina, Heliana şi, când să se închidă uşa, ca la "Surprize, surprize", miraculos, Silviu. :)) Ah da, Ana mi-a adus şi un cadou de la frate-miu, Mike (ştiţi voi, individul acela care mă învaţă pe mine prostii şi care are un umor bolnav): un morcov cu fundiţă! Mda. Foarte amuzant. Io's Morcovel. Mda. BTW, aia mică încă mai zicea Ana Banana şi Teo Morcov sau morcovel. Deci nu e bine:)).
În fine, au stat şi nebunii ăştia ceva timp, am râs de am speriat salonul şi împrejurimile, m-au făcut să mai uit că sunt în spital şi că mă rog continuu de doamna doctor să mă elibereze :)).
Bla bla bla. Deja am obosit. Mi-am pierdut din inspiraţie şi chef. Am scris, am desenat, a venit Gabi cu mâncarea... bla bla bla... analize, râs, seară, tipă dubioasă la miezul nopţii. Bla.

ZIUA 4:
Cine-i asta? În fine. Am tras concluziile... această experienţă era menită să îmi deschidă ochii: sunt o gurmandă, am o familie deosebită care mă iubeşte, am o viaţă frumoasă, am nişte prieteni deosebiţi care mă iubesc şi nu mă lasă la greu, am o viaţă minunată. Poate că am arătat eu ca naiba cât am fost în spital, poate că nu m-am înţeles cu asistentele fiindcă pur şi simplu nu am avut chef să fiu prea drăguţă, poate că am făcut pe infirmiera pentru toată lumea (fiind singura cu mobilitate, fără flexură, vene umflate and so on - şi sincer, mi-a plăcut să fac asta)... dar prietenii mei tot mă iubesc. Puţini dar valoroşi.
Ar mai fi de povestit muuulte dar oricum nimeni nu are chef să ştie ce am făcut eu acolo şi oricum sunt obosită. M-am culcat mereu la 1.30 şi am avut trezirea cu termometrul la 5 + spaimă de gândaci. Deci... asta da viaţă!
În fine, vă iubesc bă! Sunt liberă!!









PS: A fost mult mai bine la ORL.