Cinci minus unu...

Radiez. A trecut mult timp de când nu am mai avut curajul să popularizez astfel de gânduri, vizite nesperate și fapte. Am și uitat cum este să mă exprim aici. Autocenzura m-a cam torturat. Dar mă eliberez. Resimt liniștea și mă înec cu albastrul celest al ochilor pe care îi iubesc atât de mult. Și totuși, este un albastru mai mult marin. Doamne, cât Te iubesc!

Resimt în interior o bucurie nesperată. Trăiesc o liniște destul de agita(n)tă. Mă distrează. Rătăcesc printre trăiri aspartice (tumultoase și acide). Nu sunt obișnuită cu așa ceva, dar privesc ecranul, privesc trecutul apropiat și inelul de pe deget... și te retrăiesc. Atât de pur și neîntinat. Atât de blând și cald. Atât de vesel și decent. Ți-aș dedica un colind... dar nimic nu se ridică la perfecțiunea sentimentelor pe care le am. Nimic nu exprimă suficient de fidel ceea ce simt și mulțumirea extraordinară pe care o aduc Bunului Suprem pentru tine. Nu știu ce am azi. Nu știu de ce azi. Nu știu de ce scriu... azi. Puteam face asta de mult. Dar azi... azi nu mă mai pot dezlipi de ochii tai. Azi nu te pot șterge din gândul meu. Azi sunt euforică. Te-am ținut prea mult timp în taină. Azi vreau să te cânt. Am coborât sub 5 luni de așteptare.

Iartă-mi stângăciile, imprefecțiunile și copilăriile. Iartă-mi jocurile și nebuniile... ce totuși îți aduc atâtea zâmbete pe chip. Îți mulțumesc pentru dragostea pe care mi-o porți necondiționat și pentru tandrețea nemărginită.

Azi nu mă mai cenzurez. Azi te iubesc... PUBLIC! :))

Încă o dată... sunt superbe!