Pe fondul muzical al Cvartetului de coarde ”Gaudeamus”, mă simt obligată să schimb tonul pe care mi-l propusesem pentru articolul de astăzi. Așadar mulțumiri speciale viitorilor mei nași pentru albumul pe care îl folosesc pe post de material inspirațional. Aveam nevoie de o notă de veselie. Superb.
Revenind... ieri a fost o zi istorică pentru mine. Poate este puțin cam mult spus, dar cu pasiune și încântare afirm, încă o dată, a fost o zi istorică. Chiar îi povesteam și a mon amour, Charle, aseară, (într-o discuție foarte incitantă despre valorile culturale moderne raportate la educația pe care o primim noi acum, noua generație...), cum la nivelul actual de cunoștință, nu numai că este o încântare să mă aflu printre atâția oameni de carte -la urma urmei- în incinta fastuoasă a Academiei Române, ci mai mult, dincolo de învinovățirea justă pe care mi-o aduc referitor la neștiința multora dintre temele abordate (în ciuda faptului că măcar o dată în viață mi-au trecut mai mult sau ai puțin pregnant, pe la ureche). Așadar, a-l avea la două scaune distanță de mine, într-o dezbatere de tip masă rotundă, pe marele critic literar Eugen Simion, reprezintă pentru mine un moment istoric. Mă simt extrem de onorată să fi avut ocazia să-l văd, să-l ascult, să-l admir în ipostaza de om degajat. Eu am nimerit acolo mai mult întâmplător (deși, încă o dată, nimic nu este întâmplător, și aici, încă o dată... trebuie să îi mulțumesc lui Charle pentru ocaziile minunate pe care mi le oferă și pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimele luni prin el...), dar mă bucur. Nu știu când voi fi și eu suficient de aptă, să ajung la un nivel de pregătire și cunoaștere atât de avansat încât să am curajul și pertinența să dialoghez cu acest om, pe care numai în cărți aveam onoarea de a-l cunoaște.
Pauză.
În altă ordine de idei, cum am aterizat vreo două zile prin capitală, nu am putut să nu mă întorc la marea mea dragoste: luminițele. Într-o atmosferă romantică pură, demnă spre a fi consemnată în descrierile protagoniștilor lui Eliade, a unui București acoperit de zăpadă, ceață și ger, dragostea de frumos s-a resimțit triumfătoare. Căldura inimilor a transformat frigul în aburi, și aburii în mister. Încă mai păstrez bine tipărite în memorie paradele luminoase din piețele Unirii, Universității și Romană. Nici gerul, nici noaptea... nici chiar gheața de pe jos, nu au putut să ne stea în cale, să strice o seară culturală perfectă.
Poze cu luminițe.
Soon.
Revenind... ieri a fost o zi istorică pentru mine. Poate este puțin cam mult spus, dar cu pasiune și încântare afirm, încă o dată, a fost o zi istorică. Chiar îi povesteam și a mon amour, Charle, aseară, (într-o discuție foarte incitantă despre valorile culturale moderne raportate la educația pe care o primim noi acum, noua generație...), cum la nivelul actual de cunoștință, nu numai că este o încântare să mă aflu printre atâția oameni de carte -la urma urmei- în incinta fastuoasă a Academiei Române, ci mai mult, dincolo de învinovățirea justă pe care mi-o aduc referitor la neștiința multora dintre temele abordate (în ciuda faptului că măcar o dată în viață mi-au trecut mai mult sau ai puțin pregnant, pe la ureche). Așadar, a-l avea la două scaune distanță de mine, într-o dezbatere de tip masă rotundă, pe marele critic literar Eugen Simion, reprezintă pentru mine un moment istoric. Mă simt extrem de onorată să fi avut ocazia să-l văd, să-l ascult, să-l admir în ipostaza de om degajat. Eu am nimerit acolo mai mult întâmplător (deși, încă o dată, nimic nu este întâmplător, și aici, încă o dată... trebuie să îi mulțumesc lui Charle pentru ocaziile minunate pe care mi le oferă și pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în ultimele luni prin el...), dar mă bucur. Nu știu când voi fi și eu suficient de aptă, să ajung la un nivel de pregătire și cunoaștere atât de avansat încât să am curajul și pertinența să dialoghez cu acest om, pe care numai în cărți aveam onoarea de a-l cunoaște.
Pauză.
În altă ordine de idei, cum am aterizat vreo două zile prin capitală, nu am putut să nu mă întorc la marea mea dragoste: luminițele. Într-o atmosferă romantică pură, demnă spre a fi consemnată în descrierile protagoniștilor lui Eliade, a unui București acoperit de zăpadă, ceață și ger, dragostea de frumos s-a resimțit triumfătoare. Căldura inimilor a transformat frigul în aburi, și aburii în mister. Încă mai păstrez bine tipărite în memorie paradele luminoase din piețele Unirii, Universității și Romană. Nici gerul, nici noaptea... nici chiar gheața de pe jos, nu au putut să ne stea în cale, să strice o seară culturală perfectă.
Poze cu luminițe.
Soon.
3 comentarii:
Chiar daca Academia nu mai e Academia lui Petrovici, Radulescu-Motru, Eliade, Goga, Rebreanu et alii, apetitul intelectual mai este inca prezent. Iar ocaziile culturale sunt intalniri nu numai cu o lume a spiritului, ci si cu una a umanului, a realului. Iar in prezenta ta, draga mea, totul capata culoare, parfum si consistenta: o lume a sufletului care se intalneste cu una a gandului, totul pe fondul lui état de grace qu'est l'amour.
Cu dragoste,
Al tau,
Charle
Je t'adore!
Tu es merveilleuse et je t'aime!
Trimiteți un comentariu