Excese...

(Nu este tocmai starea mea de spirit dar merge.. este ceea ce mă caracterizează în fiecare clipă... You angel of mine...)

Astăzi am învăţat ceva… lucrurile în exces strică. Cum am ajuns oare la această concluzie inteligentă? Simplu! Din manie… Mi-am petrecut 12 ore în faţa calculatorului, pe un joc nou şi foarte bun, pot spune… ConQUIZtador. Don’le… dar am cam exagerat. Acum văd în dungi şi gândesc în pătrăţele. Ca să fie şi mai frumos, am consumat între timp, ciocolata şi lapte în exces ce mi-au provocat o serie de efecte adverse gen „energie vie”… Ciudat în schimb este că am fost cuminte şi nu am mai demolat nimic, ar trebui să primesc un premiu pentru asta.

Hmm… Plouă. E un semn bun… „Vine primăvara cu-alaiul ei de flori, s-aşterne-n toată ţara curcubeu-mii de culori… bla bla bine-ai venit”. Ştiu, un astfel de articol nu mă caracterizează absolut de loc (aţi spune) dar.. se mai întâmplă din când în când şi ar trebui să iei aminte… „Consumul excesiv de calculator şi de ciocolată dăunează grav sănătăţii” (cu laptele sunt obişnuită).

O răţuşcă stă pe lac… Defapt dacă stau să mă gândesc mai bine, la noi pe Olăneşti avem pinguini (alte păsări nu ar fi nebune să facă baie în apă îngheţată)... aşa că rectific: Un pinguin stă pe râu.. :)))

De gândit...

Cum în momentul de faţă mă simt foarte bine, m-am gândit să fac o pauză din învăţat (în ciuda faptului că mâine mă aşteaptă o teză destul de grea) şi să mă joc puţin cu o poezie tare frumoasă de care am aflat zilele trecute la o oră de română. Este vorba despre "Vocale" - Arthur Rimbaud.
" A negru, E alb,roşu I, verde U, O, bleu : vocale
Vreau să vă spun odată genezele latente:
A, brîu păros şi negru de muşte ce, stridente,
Duhorilor cumplite le dau mereu tîrcoale,

Golfuri de umbră; corturi, E, ceţuri inocente,
Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;
I, purpuri, singe-n flegmă, rîs mîndrei guri in bale
De furies au ale beţiei penitente;

U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,
Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi de
Mari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;

O, Trîmbiţă supremă a straniilor plîngeri,
Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:
- O, rază violetă, Omega,-n Ochii Săi !"


Încerc acum să testez puţin mesajul pe care eul liric încearcă să îl transmită lectorului. Cu ochii închişi rostesc fiecare vocală în parte. Este un fel de test pentru mine... mai exact pentru imaginaţia mea destul de alb-negru :)).
Astfel obţin:

A, zăpada murdară ce se topeşte în raza imaculată a soarelui,
E, un ocean pierdut în orizont
I, un arc de foc adus de Cupidon...
O, spirala aurită a timpului
U, universul bleumarin...

Ciudat, nu găsesc nici o formă de verde în ochii minţii mele...
Privind totuşi la ceea ce am imaginat eu şi totodată la descrierile eului liric, am înţeles încă o dată că "Acel cangur mă privea din punctul lui de vedere", cu alte cuvinte, am înţeles că oricât de mult am semana unii cu alţii şi oricât ne-am aştepta uneori ca ceilalţi să gândească aidoma nouă, acest lucru nu se poate, fiindcă fiecare din noi are o altă viziune asupra lumii.

Superbă poezia lui Rimbaud, dar ar trebui să îi pună pe unii din noi pe gânduri ;).

Monologue Contest

Well, dear friends...

Sâmbătă a fost faza pe şcoală a concursului de monologuri în limba engleză. Cu întârziere vă anunţ în legătura cu aceasta...
Ce pot spune? A fost.. interesant. Am urmărit cu atenţie fiecare interpretare şi am ajuns la mai multe concluzii pe care mă abţin să le dezvălui :))... mai ales în legătură cu patetica mea performanţă. Nu voi da vina pe o zi proastă ci pe o actriţă prefăcută ce se ascundea în spatele meu. Oricum, sunt fericită că în prima parte am fost un înger... visul meu de adolescentă... şi în a doua parte am interpretat "The Golden Age of Love" (Cu alte cuvinte, traducerea poeziei "Vârsta de aur a dragostei" de Nichita Stănescu).
Ma bucur enorm că cele mai bune prietene ale mele au dat ce au avut mai bun şi au trecut mai departe (ruşine să îmi fie că nu m-am alăturat lor, dar... la anul promit că o să fie mai bine (măcar locul I la ultima etapă, ca anul trecut).
*Calitate slabă... nu contestaţi, calitatea etse direct proporţională cu lumina... (ha ha ha)

PS: Felicitări Radei şi Helianei!!! Aaa da... şi... Andreei Şuiu pentru calificarea la ONC!

Mihai Eminescu

Ieri, 15 ianuarie 2008, am "sărbătorit" ziua marelui poet Mihai Eminescu. În ciuda faptului că părerile sunt împărţite în legătură cu ceea ce reprezintă Eminescu pentru români şi nu numai, ... pentru POEZIE, pentru artă, sau mai exact pentru tot ce înseamnă viaţă şi frumuseţe, noi (elevii clasei a IX-a F din CNMB! De reţinut şi subliniat), am ales să interpretăm Luceafărul (transformându-l într-o ... scenetă), după care am continuat cu ... ceea ce reprezintă acest "nume" pentru noi. Personal am ajuns la concluzia ca Eminescu... nu este un nume, sau un simbol.. este mult mai mult decât atât, este o ploaie de cunoştiinţe şi vitalitate pentru toţi cei ce încercăm să ne deschidem ochii în această direcţie.

Ei bine, am uitat să precizez că acţiunea s-a desfăşurat în timpul celor două ore de Română (şi... daca ar fi fost după noi, contiuna şi în ora de biologie) şi lucrul care mă face să mă simt şi mai mândră este că... am simţit într-adevăr că... am trăit fiecare secundă.


Ca o concluzie, pot afirma că am văzut o altă latură a lecturii, am aflat multe lucruri chiar despre mine şi... am simţit iar un fior cald, ca o chemare spre lectură (şi în ciuda faptului că nu sunt o poetă nici măcar slabă, am ajuns să mă ataşez mai tare de poezie şi... ciudat, dar...chiar mi-am deschis ochii, autoconvingându-mă într-o privinţă: Mi-ar trebui sa îl înlocuiesc pe Bacovia de pe noptiera mea, cu Eminescu).

A...şi încă ceva... ADOR TEATRUL!!!!

Doar... idei

Există atâtea subiecte interesante de discuţie în lume, dar eu… nu pot descoperi în momentul de faţă unul concret. Sunt sătulă şi de şcoală, sunt sătulă de atâtea griji şi mi s-a luat de zâmbetul acela fals când mă aflu într-o situaţie grea. Nu mai vrea să număr zilele până la acel examen greu, acea teză ce-mi va distruge fericirea, acel trac… nu vreau să mă mai gândesc la orele ce stau între mine şi momentul în care mă voi afla iar în faţa clasei, străduindu-mă să răspund la lecţie, fiind tensionata, simţind un fior greu, o emoţie puternică ce parcă nu mă lasă nici să respir, nici minutele ce mai sunt până la pauză, în momentul în care mă aflu la tablă chinuindu-mă să îmi amintesc o formulă complicată, şi pe urmă secundele ce urmează să mă despartă de foaia pe care încă nu am terminat s-o completez la o lucrare…

Am atâtea gânduri, atâtea lacrimi sau simple picături de rouă, atâta fiere şi venin… Mi-aş dori să pot închide ochii şi să văd toate clipele bune ce s-au scurs, mi-aş dori să pot repara tot ce am stricat şi să nu mai fiu atât de deschisă în exprimarea sentimentelor, să nu mai fiu atât de agresivă… Of, doar de aş putea… o clipă să îmi ating steaua, să pot să le arăt tuturor celor ce au avut încredere în mine, că le mulţumesc şi că, în ciuda neputinţei mele, mi-aş dori să nu-i mai neglijez, dezamăgesc…sau, întristez.

Şi uite cum, în capul meu este aceeaşi salata de gânduri, acelaşi tipar de ieri şi… de mâine. Nu pot să nu-mi număr secundele, fiindcă este singurul lucru ce îmi mai dă putere, când consider că sunt un om şters… Nu sunt, doar aştept să ies din monotonie şi să mă remarc…

Da, aberez, dar daca totuşi nu?! Dacă aşa este? Ce rost are o lacrimă? Mă slăbeşte, mă pune în inferioritate şi mă face să cad din universul meu… Am multe idei, multe gânduri şi totuşi nimic mai mult decât praf în bătaia liberă şi rece a vântului…

Dorinţa de nou an...

Şi uite aşa.. BRUSC… am păşit pe uşa deschisă a noului an. Încerc să pun în balanţă dorinţele mele.. visele pe care le-am rezervat acestuia şi, cad încet într-o promoroacă de iluzii. Îmi trebuie credinţă să trec prin toate etapele pe care mi le-am propus, dar.. sper!

Nu ştiu de cer mult şi ceru-mi e martor ca nu doresc decât lucruri bune şi fericire pe pământ, dar ştiind că acest an îmi va hotărî destinul, sunt puţin mai drastică.

Nu simt nimic în ceea ce mă priveşte şi totuşi tremur de emoţie asemenea unei pisici rătăcite, ce urmează drumul ultimei vieţi. Nu înţeleg de ce pun atâta preţ azi pe ceea ce va fi mâine şi nu pretind că ştiu unde îmi vor zbura de acum zilele şi anii, însă mă străduiesc să le găsesc urmele în zăpada vieţii.

Încerc acum să notez pe foile nepătate ale minţii, ceea ce mi-am propus: dorinţele pentru noul an…

Totuşi, este un nou început. Nu pot fugi de un viitor… deja pot spune „2008, eşti parte din mine”. Dar, misiunea mea este simplă… Trebuie ca această schimbare de sezon, să reprezinte cum am mai spus, o evadare din neant, o lumină undeva în întunericul nefiinţei mele, de unde izvorăşte acum puterea. Voi îmbălsăma fiecare zi cu fericire, fiecare noapte cu visare, orice donquichottesc vis îl voi aşterne într-o carte ce va sta cât mai departe de crengile zilelor mele şi… voi face din fiecare ţel, un munte ce se va ridica falnic înaintea ochilor…

Şi uite, nu a fost atât de greu… când visezi, totul este posibil şi… cea mai grea misiune devine un joc. Ştiu, dorinţa mea de nou an este… să rămân copil pentru totdeauna. Ajută-mă Doamne, şi ţine-mi familia aproape şi, ajută-mă ca în acest nou an, să fiu mai mult ca niciodată un copil, un suflet juvenil, un fulg de nea pe geamul îngheţat al fericirii.

La mulţi ani 2008!!!

Am trecut şi de 2007... Ne îndreptăm cu paşi mărunţi de un an nou.

Vă doresc să aveţi parte în noul an de tot ceea ce v-aţi dorit în vechiul şi nu aţi putut obţine, să realizaţi tot ce v-aţi pus sau vă veţi pune în minte şi... să aveţi parte de sprijinul tuturor celor dragi, în tot ce faceţi...


Un an nou fericit tuturor!!!

Crăciun fericit!

Din volumul "Seri cu Licurici ", 365 de basme


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Adrian Munteanu


A fost odată un micuţ băiat.
La joacă îi e gândul, în neştire.
Cum a căzut zăpada, a plecat
Cu sania în zbor, fără oprire.

A tot trecut prin ţări, spre Răsărit.
Drumul părea o pulbere de stele.
Băiatul chiuia şi a plutit
Tot mai departe şi mai sus, spre ele.

Aşa ajunge până-n Miazăzi.
Băiatul râde. E atât de bine,
Ca într-un vis. Curând va poposi
Şi în Apus, prin văi cu ape line.

Mult timp s-a scurs, dar noaptea e prea lungă.
Se vede, în sfârşit, şi-n Miazănoapte.
Ar vrea din nou acasă să ajungă.
Dispare râsul, vorbele sunt şoapte.

E prea departe. Sania tot zboară.
El „fără de oprire” îi ceruse.
A început să plângă prima oară
Şi lacrima-n zăpadă se pierduse.

Dar sania se-opreşte într-o zi.
E ruginită, parcă sângerează.
- Cât m-am jucat, acasă când voi fi ?
- Se-ntreabă puştiul nostru şi oftează.

Răspuns nu are. E cuprins de jale,
Pe faţă-şi pune mâna mai degrabă.
Avea o barbă lungă, albă, moale.
- Ce s-a-ntâmplat ? pe Crivăţ îl întreabă.

- Cu sania ai mers de cânt te ştiu,
O viaţă-ntreagă. Să-nţelegi nu poţi.
- Vreau să mă-ntorc, copil din nou să fiu,
Să-mi văd părinţii, fraţii mei, pe toţi !

De vânturi ajutat, curând porni.
I-a căutat pe-ai lui din casă-n casă.
Nu i-a găsit, dar a văzut copii.
Câte-un brăduţ împodobit le lasă.

În sania ce încă o o iubeşte
Aşează daruri, o încarcă bine.
Îl cheamă Moş Crăciun şi-acum porneşte
De sărbători s-ajungă şi la tine.

Printre rânduri

Simt emoţia ce cuprinde cu braţele ascunse cândva, sufletul meu încă sub efectul nemilos şi prelung al convalescenţei. Am crezut mereu în revederea “Evei” lui Rebreanu şi am ştiut că în adâncul celor 8 vieţi ce m-au ocolit, se ascunde misterul împlinirii legendei. Da, eu, pisica neagră muribundă, alerg profanul în negura-i nemăsurabilă şi aştept ca cea de-a noua viaţă să-mi aducă rodul aşteptării: “pruncul” căutat încă din vechiul timp.
Dar totuşi, este acea emoţie. Simt că trăiesc frumuseţea şi văd anii. Mintea îmi aiurează. Nu ştiu de ce bucuria inimaginabilă a zâmbetului aceluia perpetuu, mă atinge în esenţă. Trăiesc prin intermediul acelui zâmbet pe care mi-l doresc atât de aproape…
De ar putea numai, să mă privească în ochi… Absurd, nu ? Un zâmbet să mă privească ?! Dar totuşi, dacă ar căuta vitalitatea, dacă m-ar găsi, aş putea evada acest război ce îmi distruge privirea. Sclipirile indubitabile din ochii acelei creaturi ce nu ascunde altceva decât dezamăgire, îmi înmoaie şi mai tare sensibilitatea.
Da… Aiurez.. şi asta mă doare, fiindcă într-adevăr, nu cred nici eu, nimic din ceea ce am spus, însă zâmbesc fiindcă ştiu secretul : Nu există sideful, sclipirea, însă… există viaţa ce se ascunde în spatele adolescenţei ce mă va roade încetul cu încetul, până voi rămâne pe pământ, o simplă emoţie.

O altă dimensiune…

Ieri am fost la Bucureşti în vederea participării la „Simpozionul Internaţional Interdisciplinar” de Religie-Istorie-Literatură din cadrul proiectului educaţional „Şansele tale” organizat de MEC, ISMB şi Colegiul Economic „Hermes”, cu sprijinul Primăriei sectorului 2 , cu tema „Egali în faţa divinităţii într-o Europă Unită”.
Drumul a fost obositor, însă mă bucur enorm că am ajuns până acolo. Am avut multe de învăţat din tot ceea ce s-a prezentat şi, cel mai important este că am înţeles că indiferent ce am face, trebuie să ţinem cont de faptul că suntem totuşi egali şi că daca trecem cu vederea micile noastre deosebiri, defecte şi mai ales dacă suntem mai toleranţi şi renunţăm la ideile preconcepute, viaţa poate fi chiar frumoasă.
Am discutat liber, astfel oricine ar fi dorit, putea adăuga completări. Referitor la ce am precizat anterior… Spunea un domn profesor de Limba şi literatura română din Suceava „Cu cât eşti mai tolerant cu cei din jur şi îţi deschizi inima, cu atât ai mai mulţi prieteni. Un om care nu are nici un prieten este un om cât se poate de sărac, însă un om care are şi numai un prieten… este bogat.” Această idee mi s-a părut genială. Am înţeles că la urma urmei totul stă în modul în care interacţionăm unii cu alţii, şi că atunci când ai pe cineva aproape, nici nu mai contează restul problemelor.
O altă idee drăguţa a adăugat-o un medic (tatăl unuia dintre participanţi), era un citat dintr-o carte (ce regret acum este că nu a precizat ce carte) „Am ieşit într-o dimineaţă să mă plimb pe stradă şi m-am întâlnit cu un cangur. Acesta m-a privit din punctul lui de vedere”. Efectiv m-a lăsat fără cuvinte. Într-adevăr aceasta este problema noastră, a tuturor… Privim lumea cu ochi diferiţi însă ne-am aştepta să fim înţeleşi dar şi priviţi de lume cu aceiaşi ochi.
Sincer, sunt multe lucruri ce mi-au rămas acum în minte şi încă mai sunt marcată (în sens pozitiv) de această experienţă, şi tot nu îmi vine să cred cât de multe se pot învăţa dintr-o simplă dezbatere liberă.

Doresc pe această cale să îi mulţumesc doamnei diriginte care m-a sprijinit în permanenţă şi care m-a încurajat să particip. Cu atât mai mult cu cât am aflat astăzi că este în spital şi urmează să se opereze, îi urez din inimă însănătoşire grabnică !!!

Din ciclul... "Gânduri din interior"

Respiră, eşti pe ultimul drum… Ochii ţi s-au umplut cu zadarnice lacrimi, iar gura îţi cântă tristeţea. Te simt… iartă-mă! Nu mă pot apropia, deşi îmi doresc atât de mult. Nu te pot elibera de suferinţa ce te-a cuprins, te las în continuare să lupţi. Doar tu şi boala, singurătatea, pe acelaşi front. Trage aer în piept, respiră, lasă aerul să vibreze şi speranţa să te cuprindă. Ai alunecat, te-ai îndepărtat de mine într-un moment de neatenţie, iar acum, sunt la un pas de a te pierde… Nu am ce face, nu îmi pot desprinde braţele!
Şi totuşi, îţi întind mâna, întinde-te, încearcă şi cuprinde-o cu palma ta lipsită de putere, încredinţează-te celei ce te-a crescut! Te văd, te simt, ştiu ca încerci, nu mai plânge draga mea, zâmbeşte, astfel vei reuşi să scapi de negura ce m-a alungat din sufletul tău… Încerc, dar nu mă lasă rădăcinile ce mi-au răsărit, să mă apropii. Te doare, ştiu… Fac tot ce-mi stă în putinţă să te ajut. Ai grijă la fiecare pas pe care îl faci, să nu cazi în prăpastia deziluziilor. Eşti propria-ţi stăpână! Sper că mă auzi, măcar atât să pot ţine legătura cu tine, prin cuvinte… prin sfaturi. Eşti ca un mieluşel rătăcit. Opreşte-te din plâns, te rog, ascultă-mă şi priveşte cerul! Bravo… şterge-ţi lacrima şi strigă-mă! Se aude ceasul din sufletul tău, sunetul poleit al unui cristal pur. Apropie-te încet!
Zâmbeşti? Văd bine? Îţi simt acum inima caldă, vibrând şi emoţia cuprinzându-te. Mă pot apropia şi eu! Bravo fetiţo! Ai reuşit singură să te ridici, să-ţi câştigi speranţa şi să mă readuci în inima ta… Mă ai iar în sufletul tău şi voi încerca pe cât posibil să nu te mai las niciodată să mă pierzi, voi sta cu ochii pe tine şi te voi îndruma spre bine! Da, sunt eu-l tău interior, sunt mai puternică decât am fost vreodată şi asta fiindcă te-am regăsit!

…


Trupul e ud. Fiecare bucăţică vibrează înecată în izvorul ce pare să nu vrea să sfârşească. Zbuciumul cuprinde sufletul, ajungând la o luptă a celor două personalităţi…
- Iar e grea viaţa. Nimic din ceea ce ştiam nu mai cunosc acum.
- Ba da… Prostia din mintea-ţi puerilă nu poate privi greutatea, acesta e motivul pentru care acum verşi amarnice lacrimi…
- Dar, sunt un biet copil… de ce trebuie să mă rănească vântul şi luna… şi privirile anxioase ale celor din jur? De ce fiecare azi este mai dur ca cel de ieri? De ce cu fiecare secundă mă împing singură spre o noapte rece? De ce?
- Of… copilă inocentă! Adolescenţa te transformă! Gândeşte-te… fiecare om are problemele lui, tu de ce nu ai avea? Aşa este viaţa! Nu te mai acuza, vei vedea, cândva… se va întoarce în favoarea ta!
- Dar când? Eu nu ştiu decât să sufăr! Mie niciodată nu îmi va fi bine!
- Asta fiindcă îţi impui! Fiindcă eşti masochistă şi îţi place să te vezi chinuindu-te! Fiindcă îţi place să fii o victimă! Ridică-te! Eşti o fată mult prea puternică şi fericită ca să te laşi înjosită de frigul iernii!
Lacrimile au încetat însă durerea nu a trecut…
- Termina, te rog… încearcă să înţelegi că nu se merită să suferi!
- Dar, cu cât îmi vei repeta mai des asta, cu atât mă vei face mai tare să îmi amintesc de suferinţa mea! Nu mă ajuţi.
- Bine… te las să îţi revii singură, dar atât vreau să înţelegi… sunt mult prea mulţi oameni care ţin la tine, prea mult… ca să te lase să ajungi acolo unde te duce imaginaţia! Sunt mult prea multe suflete cărora nu le-ai acordat un zâmbet, dar care ar fi fost în stare să îţi dăruiască întreaga lor viaţă! Nu mai plânge, nu te mai căi… mergi înainte ţinând capul ridicat şi… oricând ai nevoie de un sfat… nu uita că e mereu un al alter ego care te aşteaptă, spre a te înduma!