Told you I'll be back! Un Superblog cu Nimicuri Cotidiene!

 Mă-ntorc la tine iar și iar, dragul meu blog, cum se întoarce Dorian la marea albastră.

E adevărat, de data aceasta după o pauză mult mai lungă, o pauză în care te-am trădat pentru un nou domeniu.

Cândva erai jurnalul meu plin de nimicuri cotidiene... și acum intenționez să te reintegrez în viața mea. Mi-e dor sa scriu despre gândurile mele cele mai sincere, pe care viața de adult m-a învățat să le păstrez în intimitate.

Oricum, cu noile schimbări apărute în competiția Superblog, am simțit că a venit momentul să fac și eu ce observ că fac majoritatea bloggerilor: să lucrez pe mai multe fronturi.

Tu vei rămâne jurnalul meu de gânduri rătăcite, fila mea personală, în timp ce gratielavlad.ro va fi pagina mea profesională.

Așa că pregătește-te! Ne înscriem în Superblog. Împreună! 

Asta înseamnă că tot ce îți va trece ție pragul va fi atins de un alt tip de condei. De alterego-ul meu brut, necenzurat și adolescentin.

Ah, e ca și cum aș reînvia un demon ascuns în mine.

Trebuie să recunosc că mi-a fost dor!

Autocunoaștere și dezvoltare personală

Paul Tillich spunea că trebuie să ai curajul de a te accepta așa cum ești, chiar dacă pentru alții ești inacceptabil.  O singură viață trăiești. Nu ar fi trist să realizezi la final că ai umblat în continuu să îi ajuți pe alții să și le trăiască pe ale lor, în timp ce tu nici nu îți amintești cum ar fi trebuit să arate a ta?

Suntem diferiți... și asta este bine. Tocmai diferențele dintre noi ne fac speciali, chiar dacă alergăm în continuu să aparținem mulțimii. Fiecare trend, fiecare nouă persoană căreia încercăm să îi smulgem suflul, nu reprezintă altceva decât distracții, care ne duc tot mai departe de noi. Ne umplem viața de argumente logice pentru care acționăm într-un mod sau altul când, în realitate, căutăm doar forme de a evita un mare adevăr: nu știm cine suntem cu adevărat, ce vrem cu adevărat și nu avem curajul să ne descoperim. Uneori credem că este prea greu. Dar nu este deloc așa. Mai mult, momentul în care aflăm cu adevărat ce se ascunde în interiorul nostru (de la vise, dorințe, preferințe, speranțe, calități, abilități) este momentul în care ne-am asigurat fericirea!

Autocunoașterea reprezintă primul pas în atingerea fericirii veșnice. Al doilea este dezvoltarea personală permanentă.
Vă invit să urmăriți înregistrarea emisiunii „Sănătate Azi” din data de 13 septembrie 2018, în care am avut bucuria de a dezbate această temă, alături de gazda emisiunii, doamna Daniela Ștefănescu.

PARTEA I:

PARTEA A II-A:

Spuneți-mi... voi ce faceți pentru a vă dezvolta continuu?

5 Pași să-ți descoperi vocația - Dacă și tu te plictisești prea repede la un loc de muncă, citește acest articol

De când mă știu am fost într-o continuă căutare și, aș putea îndrăzni, luptă cu mine însămi. Niciodată nu am știut cu exactitate ce vreau să fac cu viața mea... și asta, în principal, datorită faptului că simțeam că am prea multe obțiuni, și totuși... când era să le tratez cu seriozitate, deveneau mult prea puține.

Orice început mă entuziasmează și îmi oferă energia de care am nevoie pentru a crede că aș putea face acel lucru pentru tot restul vieții mele... și totuși, când lucrurile devin prea serioase, ceva din mine strigă fuuuugi, că nu este pentru tine! Apare un fel de alertă cod roșu de plictiseală și plafonare.

M-am autodiagnosticat cu instabilitate. Cu timpul am descoperit că nu este neapărat ceva patologic, ci - auzi - ar fi o caracteristică specifică oamenilor de succes. Când eram în liceu, fiecare săptămână îmi rezerva o nouă surpriză în ce privește cariera mea în perspectivă. Eram prezentă la orice concurs posibil și imposibil. La fel și la olimpiade... și mă implicam în tot ce însemna activități extrașcolare. Știam cu siguranță că nu vreau să stau locului și că nu voi aștepta să mă găsească - cumva, în mod miraculos - meseria mea pe mine, ci era nevoie de massive action (a se vedea/asculta discursurile lui Tony Robbins despre succes)... era nevoie, efectiv, să fac ceva. Mi-a plăcut școala, dar nu pot să spun că îmi plăcea neapărat ceea ce învățam. Cred că îmi plăcea doar faptul că socializam zilnic cu niște oameni foarte faini de la care aveam ce învăța mereu.

Totuși, după ce deja m-a îngrijorat și pe mine ironia tatei (care de fiecare dată răspundea entuziasmului meu cu „ah, asta vrei să faci săptămâna asta”) cu privire la cariera mea (după ce în clasa a XII-a am trecut de la facultatea de psihologie, la business, la teatru, la jurnalism, medicină, m-am înscris la marketing management, am fost până în Danemarca la facultatea de business și apoi m-am întors și m-am apucat de medicină veterinară la Cluj... de unde, deși bursieră, am plecat un an mai târziu, urmând să mai fac alte două facultăți și un master... și tot să simt că vreau mai mult)... am făcut un pas în spate și am decis că a venit momentul să las prostiile de-o parte și să aflu cine sunt eu și ce vreau. 

Am avut multe joburi interesante de-a lungul anilor. Unul dintre ele este chiar cel de mamă. Am lucrat în callcenter, în presă, în relații publice, în vânzări, în management, în marketing... și chiar în domenii diferite. Totuși, exista o dată de expirare pentru tot ce făceam: era acel moment când simțeam că mă plafonez și nu mai am nici măcar entuziasm să încerc să mai urc ierarhic. 

Atunci reveneam mereu la gândul care m-a marcat ani la rând și care m-a făcut mereu să închei capitole, pentru a face loc altora: cine sunt eu, ce îmi place mie să fac?

Și răspunsul rămânea mereu același, neschimbat, chiar și după 10 ani:

- îmi place să conduc (mașini);

- îmi place să vorbesc cu oamenii;

- îmi place să călătoresc;

Până la un punct începusem să mă panichez la gândul că singurul lucru ce se potrivește acestui profil ar fi cel de șofer personal. Niciodată nu îmi puteam imagina un job onorabil care să implice numai atât. 

Apoi, am realizat că mai sunt câteva lucruri care îmi sunt mai mult decât drage și pe care le-aș face cu multă pasiune oricând:

- îmi place să predau (să îi învăț pe alții ceea ce știu);

- îmi place să citesc (să cercetez, să descopăr);

- îmi place să scriu.

Abia după ce am realizat cu adevărat aceste lucruri, și după ce mi-am schimbat mediul  (pe principiul atenției selective), am descoperit că vocația este mereu acolo și ne așteaptă doar să o descoperim. 

Deși am crezut că este nevoie să fac cât mai repede doctoratul pentru a ajunge să putrezesc într-o Universitate și să-mi ating vocația, am înțeles că pot face chiar mai mult: pot fi trainer / coach. Știu că este la modă, dar știu, totodată, că lucrurile făcute doar pentru că sunt la modă sunt kitschoase. Așa ne dăm seama când este cu adevărat un trend și când este vocație.

Brian Tracy spunea că știi că este cu adevărat vocație dacă ești în stare și trezit din somn la 3 noaptea să vorbești despre meseria ta și chiar să ți-o exerciți fără nicio problemă. 

Deși nu mai am energia de la 18 ani, poate nici manifestarea exterioară de atunci, entuziasmul este același... și știu că orice s-ar întâmpla, pentru mine nu este indiferent dacă învață sau nu cineva ceva de la mine, mie nu îmi este indiferent dacă am cu adevărat ceva de transmis sau nu. Nu. Mie chiar îmi pasă... și fiecare drum pe care îl am de parcurs spre o nouă locație îmi amintește că dacă reușesc să influențez prin prezența și vorbele mele măcar 1%, atunci acest 1% va face diferența și, o parte din mine va fi transferată mai departe în lume.

Până la urmă suntem energie... și nu facem nimic altceva decât schimburi energetice. Dacă nu ne păstrăm pe frecvențe înalte (prin entuziasm, dedicație, pasiune și acțiune), vom fi în permanență niște vampiri energetici pentru cei din jur.

Așadar, ce ai de făcut pentru a-ți descoperi vocația? 

1. Gândește-te la ce îți doreai să devii când aveai 10-12 ani;

2. Ia toate joburile tale anterioare (chiar și acțiuni de voluntariat) și notează 3 lucruri care îți făcea plăcere să le faci (chiar dacă asta înseamnă și doar să capsezi coli sau să îți bei cafeaua cu amicii);

3. Fă o listă cu tot ce ți-ai dori să faci în viața asta (bucket list)

4. Fă un test psihologic cum este acesta, unde poți afla și ce înclinații psihologice ai (trebuie să reții că nu există răspunsuri corecte sau greșite, nu te urmărește nimeni când dai testul și nu există răspunsuri „morale” sau „imorale” așa că simte-te liber să răspunzi exact așa cum EȘTI, dacă vrei să știi cu adevărat cine ești).

5. Apoi, după ce ai identificat ceva obțiuni, gândește-te la toate avantajele și dezavantajele meseriilor vizate și, chiar dacă poate nu ai habar despre prea multe din ele, înconjoară-te de oameni care fac lucrurile respective și oferă-te, chiar tu, voluntar, să faci acel lucru. Aș fi zis să încerci dar nu mai cred de mult în încercare. 

Lucrurile nu se întâmplă peste noapte... și nu zic că este ușor, mai ales când te înconjori de persoane negativiste, sceptice sau de modă veche, care te încurajează să faci ceea ce era cândva la modă (sau poate chiar acum) și care consideră că singurele meserii adevărate sunt cele bugetare, de unde ai pensia asigurată (dar nu neapărat și liniștea ta sufletească).

Oricum, omul sfințește locul. Așa că ține minte că oricine poate fi orice își dorește, atâta timp cât dorința sa este sinceră, emoțională, și nu are la bază un factor rațional (îmi doresc din tot sufletul asta pentru că mă umplu de bani  - dar nu am timp și chef să mă mai bucur de ei că sunt tot timpul iritat, nervos, bolnav, obosit). Banii sunt mereu o consecință și nu un scop. Când dai tot ce poți, tot ce ai și tot ce ești, mai devreme sau mai târziu, vei fi remarcat și visul ți se va împlini.

Așadar, ție ce îți place, cu adevărat, să faci? Poate găsim împreună vocația bazat pe dorințele sufletului tău! 

Vă salut cu drag din Peștișani, localitatea natală a marelui Constantin Brâncuși, unde am onoarea să călătoresc, să aflu lucruri noi și să descopăr oameni minunați... în timp ce sunt în interes de serviciu. 

Este un loc minunat, la fel ca multe altele din județul Gorj! 

Poți fi cine vrei... în orice secol... cu un fotograf bun

Uneori să fii tu însuți devine obositor. Mereu m-am întrebat cum ar fi fost să fi trăit într-o altă epocă, să port fuste lungi și pălării, fără să mă simt incomod. Cunoscând-o pe Alexandra am realizat că orice este posibil!

Niciodată nu am fost prea mare fan al fotografiilor. Nu mă consider o fire fotogenică și nici nu mă simt prea în largul meu să ies din zona de confort... și asta strict pentru că am o doză exagerată de jenă. Feminitatea nu a fost niciodată punctul meu forte, cu toate că iubesc atât de mult elementele feminine. 

Până să o cunosc pe Alexandra care mi-a propus să mai fac și eu ceva ieșit din comun... măcar din când în când... nu mi-a surâs ideea de a sta în cine știe ce poziții la pozat. Cu toate acestea, experiența trăită alături de ea mi-a dat cu totul paradigma peste cap. Eram obișnuită cu fotografiile de buletin pe care le-am urât maxim... cu ședințele foto de la firmă... pe care de asemenea le-am detestat maxim... și cu multe alte momente importante din viața mea sau din viața altora, unde, ca de fiecare dată, mi s-a părut că nu găsesc niciun mod de a o da la pace cu blițul. 

Cu Alexandra, în schimb, nu am stat la poză. Cu ea am râs, m-am conectat: la ea, la epocă, la natură. Când trăiești o viață agitată, pauzele nu sunt neapărat o opțiune. Dar, Doamne, cât mi-a plăcut pauza aceasta. Fetei acesteia îi place teribil ce face, și o face bine. Ea nu pozează, ea te amuză, te ascultă, îți vorbește. E ridicolă în sensul cel mai bun și mai frumos posibil. Iar camera pur și simplu o iubește. Nu știu ce face și cum face, dar în mâinile ei lumea e mai colorată și mai frumoasă.

În general nu prea mai scriu despre nimic, pentru că nu găsesc timp. Dar când sunt cu adevărat mulțumită... îmi fac. Și da, sunt mulțumită de Alexandra Ilie Photography. O recomand din toată inima nu doar pentru evenimente, ci pentru acele simple momente în care vreți să vă simțiți frumoase, speciale, zăpăcite și să creați niște momente unice. Toți avem telefoane cu performanțe spectaculoase. Toți ne jucăm cu selfie-urile. E boala secolului... dar din când în când e frumos să trăiești experiențe din afara zonei de confort. Și, apoi, orice moment din viață: de la o operație estetică, la o albire dentară, achiziționarea unei noi mașini sau o simplă ținută nouă (ori chiar celebrarea unei prietenii) merită ținută minte! Și cum poate fi ținută minte mai bine decât prin imagini făcute din unghiul potrivit și cu lumina potrivită?

Până la urmă... știți ce se zice: o imagine valorează cât 1.000 de cuvinte!

Mulțumesc, Alexandra! Ești minunată!

Despre bucuria de a oferi

Astăzi a fost despre bucuria de a oferi. De fapt, luna decembrie despre asta este. Nu știu cum se face dar atunci când se lasă frigul... oamenii parcă devin mai buni, se mobilizează mai ușor, realizează cât de frumos este să ofere.

Au fost cinci momente importante marcate astăzi:

1. Caravana Arlechinei - ziua a treia

Așa cum am mai precizat și cu altă ocazie, Asociația Simbio derulează această din ce în ce mai cunoscută și mai îndrăgită caravană. Chiar ea, în sine, a fost concepută din dorința unor „miniadulți” de a dărui. Ce? Zâmbete, bucurie, viață, dragoste.
Astăzi am dus caravana în Sălătrucel și Berislăvești, la niște copilași absolut superbi, care ne-au recompensat cu dragostea lor.
Când suntem mici... suntem diferiți. Suntem puri. Suntem autentici și curați. Poate tocmai de aceea ni se încarcă bateriile atât de puternic în prezența lor, cu toate că țopăim împreună până la epuizare.

2. Întâlnirea Instituției Prefectului cu reprezentanții ONG-urilor cu activitate socială

Un alt moment dedicat dăruirii. Ne-am adunat mulți oameni simpli, uniți de un singur scop: acela de a face bine. Mi s-a confirmat pe această cale, încă o dată, că suntem foarte mulți cei ce dorim binele aproapelui. Cu toate acestea, mă întristez când observ că ne cramponăm la nivelul umbrelei de sub care facem binele. Nu contează numele sau forma în care acționăm, important este să o facem. Răsplata nu trebuie căutată pe pământ. Ea va veni, cu siguranță, într-o formă direct proporțională cu intensitatea și energia intenției, aici, DAR, totodată, se va materializa în cer.

3. Reîntâlnirea cu echipa de la lucru

După 7 ore de alergare (un altfel de alergare decât aceea pe care o recomandă medicii și o promovează cu mult succes Iulian Șerban prin Bucuria Alergării la Ploiești), m-am gândit să trec și pe la birou: acolo unde găsesc întotdeauna cel puțin un zâmbet atât de plăcut încât să îmi înveselească întreaga zi, oricât de grea ar fi fost. Sunt norocoasă că nu muncesc nici măcar o zi. Fac lucruri ce îmi plac, într-o atmosferă care mă onorează. Scriam cândva (este drept, pe facebook) despre cât de important este să nu ne alegem jobul ci șeful. Dacă șefii sunt faini, cu siguranță vor atrage oameni asemenea lor și vor influența cultura organizațională în aceeași direcție.

4. Sănătatea zâmbetelor la VTV

În finalul zilei am ajuns într-un alt cadru ce deja îmi este familiar și extrem de drag, respectiv în platoul televiziunii VTV. Dar nu neapărat mediul este cel care contează nici în acest caz, cât este vorba despre doamna Daniela Ștefănescu - un om minunat cu un suflet absolut fenomenal și cu niște sfaturi pline de înțelepciune și dragoste.
Și de această dată am vorbit despre cât de minunat este să oferi și, mai mult decât atât, să o faci fără să aștepți nimic înapoi.

5. Întoarcerea la conexiunea supremă

Pentru mine, ca părinte, conexiunea supremă o reprezintă inima existenței mele, respectiv motivul pentru care iubesc viața atât de mult: copilul meu. Știu că nu sunt cel mai prezent părinte dar știu, totodată, că atât cât sunt, copilul îmi simte din plin iubirea. Dincolo de omniprezentele cadouri de revedere, bucuria de a oferi iubire unui trup născut... celulă cu celulă din tine... este inegalabilă.

Așadar... o zi extraordinară. Am oferit mult. Am primit înmiit.

... Și niciodată nu se epuizează rezervele!

Soluții moderne pentru părinți liniștiți

Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să faci economii și, când ți-era lumea mai dragă, să te trezești cu vreo boală sau neplăcere care să dizolve, în doar câteva clipe, toată agoniseala.

Sau, mai rău, să stai prost cu banii și, exact atunci, să te ia o durere cumplită de cap. Apoi să degenereze în nevralgie... și să trebuiască să te împrumuți pentru a trata problema.

Știu, mulți dintre noi preferăm să ne păcălim neurotransmițătorii cu medicamente și să lăsăm boala să roadă... că e mai simplu să mâncăm Nurofen sau Paracetamol... și să ne mai amăgim puțin că suntem bine.

Pe acest principiu, susțin mereu că este mai bine să prevenim, decât să tratăm.

Mă gândeam zilele trecute cât de norocoase suntem noi, mămicile moderne. Noi nu ne distrugem unghiile spălând la mână rufele copiilor, nu știm ce înseamnă să porți după tine o traistă de cârpe, avem în permanență o poveste la noi în cazul în care avem nevoie să calmăm copiii plictisiți (știu, nu e bine să îi inserăm telefonul prea devreme în educație, dar uneori... mai păcătuim) și, de cele mai multe ori, nu trebuie nici măcar să ne mai străduim noi să inventăm povești pentru a ieși din anumite situații neplăcute, pentru că există mereu o persoană responsabilă de acest lucru.

Și chiar mă bucur că s-a ajuns aici. Mă bucur că societatea evoluează și este gândită în așa fel încât să ne scape de griji.

Avem și așa destule.

Totuși, ce apreciez cel mai mult este faptul că tot mai multe spații au fost concepute pe principiul children friendly. Acum devine tot mai ușor să ne tundem copiii, să îi ducem la medic și să îi ținem ocupați, fără a ne încărca prea mult cu țipete, nemulțumiri sau, pur și simplu, cu vibrații negative,

Vrei să ieși în mall cu fetele? Sunt locuri de joacă pe toate părțile.

Vrei să îl tunzi dar are oroare de foarfece? Există frizeria Tunsulici unde el se simte supererou (am aflat între timp că nu o mai avem... păcat! Dar sunt sigură că va reapărea acest concept... Adică... ar fi și păcat să nu!).

Vrei să îi faci ziua de naștere dar să nu stai să alergi tu după copii sau să îi vezi plictisiți în colțuri trăgând de telefoanele părinților? Există persoane care și-au făcut o pasiune din a-i distra pe cei mici și... o fac chiar foarte bine, pentru bani chiar puțini (recomand Magic Events Vâlcea - fetele astea chiar au lipici la copii!)

Și, cel mai tare:
 mai nou poți să îl faci să își dorească singur să te tragă de mânecă să îl duci la... MEDIC. Da! Ai citit bine... Se poate. În Râmnicu Vâlcea există un concept tare fain implementat de clinica stomatologică din centru, Denta Clinic Kids. Când ajung aici, copiii sunt întâmpinați de diverse personaje animate extrem de simpatice, le sunt oferite variante de distracție, pentru ca abia atunci când ei se simt suficient de încrezători în ambianță, să se așeze pe scaunul medicului. Întregul concept este gândit pe placul lor și, mai ales, în beneficiul lor.
Tocmai din acest motiv, nu doar că sunt pictați pe față gratuit, că primesc tot felul de cadouri și au ocazia să se joace pe pofta inimii... dar mai primesc și o consultație stomatologică gratuită, alături de un periaj profesional, de asemenea gratuit.
Deci... investiția părintelui ar fi cam ... ZERO, economisind, lejer, vreo 200 lei pentru lucruri mai importante.
Copilul este fericit, dințișorii sunt curați, iar părinții sunt mulțumiți.

Normal că am testat și eu conceptul pe piticul meu... și, normal că nu am fost deloc surprinsă când, vreo două săptămâni, zi de zi, mi-a cerut să îl mai duc.

(cam așa s-a simțit fiu-miu la stomatolog)

Deci, DA... se poate!

Așa că mă bucur că sunt o mămică modernă, am un băiețel a cărui copilărie este cu adevărat fericită... și totul datorită unor oameni minunați care își urmează vocația, gândindu-se în perspectivă, la binele firavului copăcel plantat.

Educația Montessori - pentru copii mai deștepți decât părinții

Se zice despre copiii din ziua de astăzi că sunt mult mai inteligenți decât eram noi sau decât erau bunicii noștri. Până să fiu părinte nu reacționam în niciun fel la această remarcă. Acum, însă, când am ocazia să trăiesc șocul transformării copilului meu din animăluț în ființă bio-psiho-socială, realizez că remarca este justificată. Nu știu în ce măsură schimbarea este nativă sau reprezintă o reacție normală la evoluția societății, dar ce cred este că și metodele utilizate pentru educarea lor au un impact deosebit asupra întregului proces.

Concret:

Primul cadou de ziua copilului primit de Ionuț (fiu-miu) a fost când el avea patru luni. Eu, proaspătă mămică, total necunoscătoare, m-am apucat să îi cumpăr tot ce am găsit pe Libris: cărți, machete, cuburi educative și, printre altele, niște cărți de joc de la Montessori. Foarte faine de altfel.

Normal că nu le-a putut folosi atunci DAR, imediat ce a început să lege cuvinte - pe la doi anișori, am început să ne jucăm cu ele. Inițial făceam asocieri mărunte. Cu timpul însă, am descoperit și regulamentul de joc și, mult mai târziu, și textele de pe spatele cărticelelor.

Tot lucrând cu el astfel (precizez că fascinația era în principal de partea lui. El cerea să ne jucăm cu ele) am descoperit la un momentdat că piticul meu de 2 ani și nu mult peste jumătate... știe mai bine decât mine să facă diferența între unelte (de multe ori le citeam mecanic sau se juca alături de alt membru al familiei).

Șocul cel mai mare l-am trăit, în schimb, zilele trecute, când făceam curat în sertarul meu de acte și a ochit el, de la distanță, un nou pachet: cel cu fructe tropicale. Îl pusesem de-o parte pentru că mi s-a părut prea mult pentru el. 

Nu am avut cum să scap: l-a văzut, a trebuit să i-l dau.

Și l-am desfăcut.

Și m-am blocat.

Exceptând câteva fructe mai de bun simț (precum mango, avocado, lămâie, clementină, smochină...), nu aveam nici cea mai vagă idee că există atât de multe fructe... și cu atât de multe proprietăți sau curiozități. 

Și el mă întreba. 

Și eu îi citeam.

Și normal că nu reușea să rețină, dar le va repeta. Și le va cunoaște. Și nu le va repeta doar cu mine.

Ei oricum sunt precum bureții: absorb TOT. Nu le scapă nimic. 

Așa că mai are rost să mă mai mir, dacă fiu-miu la nici trei ani știe deja utilajele agricole și utilizarea lor, știe despre cioară că este unul dintre cele mai inteligente animale... și mai nou știe cum arată guava, papaya și că fructul kaki alungă oboseala și previne cancerul?

Sunt inteligenți de la natură. Dar dacă ne ocupăm câtuși de puțin de ei și profităm de multitudinea obțiunilor din jurul nostru, vor fi genii!

Despre cum o săptămână departe de mine... mi-a schimbat viața

Mereu am fost genul de om vocal. Am vorbit despre experiențele mele, fie ele plăcute sau mai puțin. Totuși, meditând azi dimineață la tot ce se întâmplă în jurul meu am ajuns la concluzia că ar fi oportun să vorbesc puțin despre o experiență transformatoare pe care am trăit-o la finele lunii august.

Urmând exemplul unui bun prieten (care de altfel îmi este şi şef), m-am înscris în ceea ce avea să fie „aventura vieții mele”, respectiv în programul „RestartLife Journey” susținut de Alex Marinca.
Recunosc că nu aveam nici cea mai vagă idee în ce mă bag.

În general sunt foarte pasionată de tot ce înseamnă dezvoltare personală și cred, cu foarte mare convingere chiar, că absolut totul se află în interiorul nostru și că doar noi înșine suntem singurii cu adevărat capabili de schimbare – indiferent de circumstanțe. Totuși, de cele mai multe ori, cu toate că avem cunoștințele teoretice necesare, trebuie să vină cineva din exterior care să ne izoleze de tot ceea ce suntem atât de prinși, pentru a ne face cu adevărat să observăm viața – simplă și perfectă, așa cum este ea.

De când m-am întors de la Moeciu sunt alt om. Uneori privesc în trecut și nu mă mai regăsesc... dar, din fericire, am învățat să (mă) observ la timp și să fiu cu adevărat proactivă.

Am învățat multe lucruri despre mine și despre cei din jur, am înțeles cum poveștile noastre seamănă atât de mult și totuși sunt atât de diferite... dar, cel mai important, am înțeles care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru mine și cum să trăiesc după exact acele valori ce mă caracterizează pe MINE... eu cea autentică și adevărată, cea care sunt atunci când nu este nimeni în jurul meu și mintea îmi tace.

Ah, și... reprezentante ale sexului frumos, fiți atente la asta: am învățat să îmi fac vocile din cap... SĂ TACĂ! Foarte tare, nu-i așa? Alex m-a învățat secretul. Mereu am crezut că o femeie nu ar putea ajunge vreodată la o asemenea performanță.

Să fiu sinceră, înainte de a pleca am fost atât de sceptică încât dacă ar fi să mă întorc la vechea eu și să citesc aceste cuvinte... probabil m-ar bufni un râs ironic și isteric. Nu m-aș crede... dar, sunt și eu șocată cum, dincolo de tot scepticismul meu inițial, chiar m-am transformat. Fără nimic motivațional, fără nimic supraomenesc – sau orice altceva ce am crezut eu că înseamnă Restart Life Journey.

Este cu adevărat o călătorie. Una pe bune. În interiorul fiecăruia.

Nu zic mai multe că nu vreau să fiu spoiler. E spre binele vostru. Dacă se gândește cineva să încerce, recomand să lăsați micuțul monstru obsedat de control acasă... și să lăsați totul să vină spre voi așa, genuine.

Următoarea călătorie va începe la finele lui mai 2018. Puteți citi mai multe aici.

Vă îmbrățișez.

Detartrajul profesional la Denta Clinic Râmnicu Vâlcea

În fiecare zi primim recomandări medicale ce ne sunt benefice și pe care alegem să le ignorăm - în mod conștient, prin prisma diverselor scuze pe care le invocăm: consumați minimum 2 litri de lichide, fumatul dăunează grav sănătății, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi... și multe altele.

Cele mai comune acțiuni prosănătate pe care ALEGEM să le ignorăm sunt:
- realizarea analizelor medicale de bază o dată pe an,
- realizarea testului Babeș-Papanicolau anual;
- consultul de rutină la stomatolog (endocrinolog, ginecolog șamd).

De multe ori ne zicem că dacă ar fi să ascultăm toate sfaturile benefice nouă, am ajunge să stăm numai pe la medici și prin service (cu mașina). Totuși, ele nu reprezintă simple cuvinte aruncate aiurea, și imediat ce simțim o durere (stimulul nostru cel mai comun) ... hop! La doctor.

 Mulți dintre noi aflăm târziu - sau poate chiar niciodată - cât de important este un detartraj. O vorbă din bătrâni spune că peștele de la cap se-mpute! Și cred că fiecare a simțit măcar o dată cât de neplăcut este să aibă o problemă cu dantura. Cine a ajuns deja la boli parodontale înțelege cu atât mai mult despre ce vorbesc.

Nimeni nu se duce la medic de plăcere - fie el oricât de drăguț... dar cu toate astea învingerea unei comodități poate salva și suferințe viitoare și bani.

Primul meu contact cu stomatologul a fost la 8 ani. Am avut o doamnă dentist superbă pe care am iubit-o mult. Mă duceam cu drag la cabinetul dumneaei... până când am crescut și am început să prind o lene teribilă și să ignor.

Chiar și așa... mă duceam anual la control (se întâmpla mereu să mai găsesc ceva „de cârpit). Niciodată, însă, nu am știut ce este acela un detartraj...

... până când am ajuns la Denta Clinic.

Nu este secret că din cauza stării în care ajunseseră incisivii mei (mi-am fracturat unul înainte de nuntă...și apoi am făcut o carie interdentară de toată frumusețea... fiindcă trăiam în Cretacic și habar nu aveam cum să folosesc ața dentară și, mai ales, cât este de importantă în menținerea unei igiene orale normale) am fost nevoită să îmi pun fațete. Adică... nu eram NEVOITĂ, mergeau și niște plombițe...dar diferența de estetică era semnificativă, așa că am zis să nu fac rabat la câteva sute de euro și să fac o treabă calumea. Am mers pe varianta zirconiu.
În fine, asta se întâmpla acum jumătate de an.
Înainte de orice operațiune, dna dr. Dana Deaconu a considerat necesar să îmi facă un detartraj profesional cu airflow. Îmi amintesc și acum că m-am uitat puțin chiorâș (mai ales că nu era chiar foarte ieftin - 200 lei)... dar după ce a terminat... am descoperit că în mod normal, între dinți există ȘANȚURI! Haha... câteva zile am stat cu limba printre dinți, șocată de spațiile existente. Toată dantura strălucea iar gura mea nu mai căpăta acel miros puternic.

Ce se întâmplă de fapt:

Din alimentele pe care le ingerăm, pe dinți se depun resturi, bacterii... și cel mai accesibil spațiu de depozitare este reprezentat de acele șanțuri. Încet, încet, și din cauza acidității mâncării, elementelor din salivă șamd (nu sunt în domeniu așa că vă explic ca pentru mine... vouă, celorlalți muritori de rând), acele spații se umplu și se formează tartrul (piatra) care roade din smalțul dentar și din gingie. Apare halena (de la bacterii), apar sângerările gingivale, dinții se dezgolnesc, se cariază mai ușor... și, cu timpul, dacă apare parodontoza, pot și cădea.

Toate aceste consecințe neplăcute pot fi prevenite printr-un simplu periaj profesional (detartraj):
În funcție de obiceiurile alimentare și de organism, periodicitatea diferă. Eu, de exemplu, am nevoie de un detartraj cam la 4 luni. Alte persoane pot avea nevoie la 6 sau chiar mai rar.
Totuși, acesta este motivul pentru care se recomandă controlul de rutină la 6 luni (și având în vedere că la Denta Clinic este GRATUIT... îndemn pe toată lumea să îl facă).

Ieri, după 6 luni, i-am cerut doamnei dr. Dana Deaconu, un nou detartraj. Am primit întrebări de la diverse persoane dacă doare, așa că am ales - fără ca măcar dumneaei să observe - să vă las pe voi să îmi spuneți dacă doare sau nu:

Există cabinete stomatologice în care se practică detartrajul mecanic (mult mai deranjant și mai puțin eficient), care este mai ieftin (sub 100 lei). Decât nimic este bun și acela... însă recomandarea mea (pe care o preiau și eu de la specialiști) este ca fiecare om care ține la dantura sa și la sănătatea sa orală, să meargă periodic să consulte un specialist și să facă un detartraj profesional cu airflow.

PS: În luna octombrie la Denta Clinic se derulează o campanie (luna Selfie la Denta Clinic) în urma căreia puteți câștiga 100 premii (din care 10 detartraje gratuite). Tot ce vă costă este un selfie în cabinet!

Recomand cu mare drag!

La mare de 1 mai!

... Spontan, neaşteptat, însă cu adevărat distractiv! O adevărată aventură.

... aparent toată lumea a plecat la mare de 1 mai, judecând după lipsa biletelor, aglomeraţia din tren, numărul foarte mare de tineri dornici de distracţie.
Pentru mine a fost primul an. Nu aş fi crezut nicio clipă.

Fidelitate faţă de Costineşti. Staţiunea sufletului meu. Aproape la fel de plină ca şi astă vară.



Aproape la fel de frumos... doar că un vânt mai agresiv şi un frig mai înţepător.





Amintiri frumoase.
3 in a row.
Pe scurt... studenţii chiar ştiu să se distreze!

Confessions

Am promis poze... sau măcar poveşti. De când am aterizat tot povestesc. De când am plecat mă văd transpusă acolo.
Din când în când mă mai linişteşte gândul: "Stai liniştită, în 5 luni pleci de tot."
Mi-e teamă să nu mă fi entuziasmat prea tare. Nu ştiu, dar am păşit într-o versiune mai civilizată a ceea ce ştiam a fi lume. Danemarca este altfel. Oamenii sunt altfel. Nu zic neapărat că este totul mai bun, dar clar este... altfel!

Pff, părea mult mai uşor să povestesc unui număr limitat de persoane...
Acum sunt puţin şi în şocul revenirii. Nu vreau să par exagerată dar nu îmi vine să cred că am trăit 18 ani în ţara asta. Când am aterizat în Cluj, încă de pe pistă am simţit că am ajuns acasă. Singura aterizare la care a trebuit să strâng din dinţi şi să ma încordez pentru a evita lovirea de scaunul din faţă. Mai departe dramele din RATUC... şi gropi + mizerie = haos. Plus că mi-am dat seama de un lucru: România pute. Adică la propriu... noi suntem obişnuiţi cu mirosul, dar când vii din exterior, din miros de zambile şi lalele timpurii... e cam trist.
În fine. În principal am fost în DK pentru facultate. Despre ea am mai scris impresii. De-abia aştept să merg la cursuri. Sunt atât de curioasă acum să aflu atât de multe din domeniul în care voi activa mai târziu... 8->.
Am aflat multe despre ţara celor mai fericiţi oameni; am văzut litoralul în dreptul Mării Baltice: Kerteminde.



O mare tare lină şi curată cu un nisip extrem de fin. Vara este chiar "scăldabilă".
Am mai vizitat magazinele :))... şcoala tehnică :-" din interiorul căreia se vede şcoala mea <3 .="." br="br">


... şi m-am simţit extraordinar de bine!


Ah, aproape uitasem:
Nu eşti danez până ce nu mergi pe bicicletă!

... 50 de km!!!

The end!



PS: Mulţumesc tuturor oamenilor minunaţi ce au trecut vreo clipă prin viaţa mea şi m-au încurajat să vreau mereu mai mult... şi să lupt pentru mai bine!

Prima zi de facultate

... mai devreme decat a fi fost normal.
De vreo 2 saptamani sunt in frumosul oras al lui Hans Christian Andersen: Odense, Funnen, Danemarca. Am avut in prima saptamana un interviu pentru programul de Marketing Management din cadrul Tietgen Business School, Lillebaelt Academy Denmark si cum am fost admisa, mi s-a oferit ocazia de a beneficia de un "welcoming week", program prin intermediul caruia urma sa imi cunosc viitoarea scoala, viitorii mentori, profesori samd.
In fine, ieri am fost pentru prima data la cursuri normale. Am avut 4 ore (cursuri) a cate 90 minute cu pauze de 25,30 si 15 minute. Desigur, profesorii mai dau pauze si in timpul cursului. Am stat de la 8.05 pana la 15.15.
Prima ora am avut economie... o materie cu care deja sunt obisnuita dar care studiata la nivel academic este si mai interesanta, si mai thought provoking. Ce cred ca ar interesa pe orice viitor student in Danemarca este faptul ca mentorii sunt foarte bine pregatiti, foarte amabili, mereu dispusi sa asculte studentul, il incurajeaza sa raspunda, iar orele trec foarte repede si intr-un mod tare placut. Au un discurs extrem de bine structurat, se incadreaza perfect in timpul pe care il au la dispozitie, iar ultimul interval ramane mereu pentru concluzii printr-o recapitulare spontana cu interventii si intrebari. Mi-a placut foarte mult.
Lucruri cu care noi nu suntem obisnuiti: toata lumea este cu laptopul la scoala, intreaga cladire are wireless la viteza destul de mare. Lectiile se desfasoara pe prompter, prin afisare pe ecran mare si fiecare are posibilitatea de a accesa materialele si a le deschide pe laptopuri. Este adevarat ca multi stau pe messenger, skype, facebook si alte site-uri, insa nu deranjeaza pe nimeni. Este perfect ok. Ai voie sa mananci in timpul cursului atata timp cat nu o faci intr-un mod nepoliticos si foarte zgomotos, ai voie sa bei lichide (as a matter of fact, chiar si profesorii veneau cu sticlutele cu apa si mai beau din cand in cand), nu se intampla nimic daca iti suna telefonul sau se aude din cand in cand un zgomot de la skype sau vreun site. In principiu nu ar trebui sa se intample insa profesorii nu isi intrerup programul si nu isi distrag atentia de la ceea ce se intampla.
Am uitat sa precizez: asemenea intregului oras, si scoala, desi cu o arhitectura nu tocmai moderna (specifica zonei), este foarte bine ingrijita, curata, cu sali foarte bine echipate samd. La intrarea in sala de curs este un fel de antecamera unde studentii isi pot lasa gentile/hainele...si culmea! Le recupereaza in intregime :)). Precizez asta fiindca sincer, in Romania mi-ar fi fost frica sa le las pe un coridor, nesupravegheate.
Am mai avut International Marketing, 2 ore... aici am fost impartiti in grupe spre a rezolva niste taskuri (proiect ce lor le-a ramas mai departe pentru viitor). Grupele sunt alese de catre profesor in general... insa pot aparea modificari daca studentii vor sa lucreze cu "x" fiindca lucreaza mai bine. De regula cam stiu ei cum sa ii aleaga. Partea interesanta a fost ca fiecare putea sa se duca unde vroia. Chiar si noi ne-am mutat intr-o alta clasa pe care am gasit-o libera pentru a putea lucra in liniste. Cand am vazut ca mai erau 5 minute si se termina ora am revenit in clasa pentru concluzii. Profesorii iti permit sa intri si sa iesi cand vrei fara niciun fel de problema. Cu atat mai mult cu cat ai si o scuza. Totusi, desi este atata libertate, pare a fi bine inteleasa si nu se profita de ea.
Ultima ora am avut Business Law, o materie de care chiar m-am indragostit. Am aflat destule lucruri interesante din lege despre care nu stiam...
In fine, am uitat sa precizez ca nu exista orar fix saptamanal. Cu alte cuvinte nu e obligatoriu ca ceea ce am avut lunea aceasta sa am si lunea viitoare. Acum a fost o zi foarte incarcata dar din cate pot observa, urmau niste zile mai lejere.
In fine, sunt convinsa ca as fi vrut sa mai scriu observatii, m-am gandit la multe, insa am uitat... fiidca nu am scris la timp:(.
In orice caz, de-abia astept sa vin in toamna <3. Mi-a lasat o impresie mult mai buna decat as fi crezut! Uneori ma gandesc ca sunt o norocoasa... am avut parte numai de profesori buni si scoli bune care sa imi creeze acest cadru evolutiv. Multi elevi nu au aceasta sansa si acest curaj de a afirma ca au avut parte de super scoli peste tot! Si distractie si invatatura <3.

Poze...cand ma intorc in tara. Aici nu imi prea vine sa pierd timpul pe internet :)).
Pupici!

It's over!!!

În sfârșit am dat și ultimul, cel mai important examen al anului acestuia: TOEFL-ul... Am fost împreună cu Deea la Craiova. O adevărată provocare :))... am dat într-o "scară de bloc" :)))). Arăta atât de... dezolant acel loc încât ni s-au dus toate emoțiile.
Nu a fost tocmai cel mai ușor lucru la care mă puteam aștepta dar... acum... Dumnezeu cu mila! :)

În altă ordine de idei... I have almost shit my pants on my way back :)). Oficial urăsc șoferii craioveni. Sunt mai agresivi chiar și decât bucureștenii... am condus o porțiune de drum cu foarte mari emoții...

Acum îmi e cam somn. Mă simt incredibil de bine... ca și când până acum aș fi acumulat foarte multă teamă, multe emoții, îndoieli șamd, din cauza TOEFL-ului, iar acum am lăsat totul acolo. Nu mai simt niciun pic de stres, niciun pic de supărare, de parcă furtuna ar fi trecut, norii s-ar fi răsfirat și cerul ar fi rămas perfect senin, într-o seară liniștită. De mult nu m-am mai simțit atât de bine și de relaxată!!
-partea pe care nu o pot înțelege este aceea în care aparent are legătură cu examenul deși nu aș fi crezut niciodată, întrucât am fost de o inconștiență incredibilă nepregătindu-mă în mod deosebit-

Acum aș mânca o înghețată de caramel sau niște griș cu lapte și m-aș uita la stele... sau la un film bun.
Thank God it's over! <3

Ziua voluntariatului la... CNMB!

Ieri a fost ziua națională a voluntariatului, motiv pentru care și Colegiul Național "Mircea cel Bătrân" din Râmnicu Vâlcea a organizat un "târg" al cluburilor de voluntariat din oraș, unde fiecare a venit să-și prezinte "oferta".
Cum era normal, Interactul nu putea lipsi. Astfel am fost inițial eu împreună cu Radu... urmând să ni se alăture Dănuț, Viki și mai târziu Maria.
A fost destul de distractiv și, de ce nu, constructiv!






Și ce pățești dacă îți superi coechipierii:

Etapa districtuală a concursului de talente

... 3-5 decembrie. S-a terminat. Nici nu știu daca îmi pare bine sau nu. Mă obișnuisem cu ritmul acela alert... cu statul în oraș toată ziua și cu alergatul de colo colo. Multă lume în jurul meu, care mai de care mai dornici de vorbă... parcă deja îmi lipsește totul (chit că încă nu s-a terminat de tot, dar deja mi-e prea somn. Încă mă mir că m-am ridicat din pat).



Am avut de îndurat o vreme cât se poate de capricioasă, cu ploi, vânturi reci și puternice. (Doamne, mi-e atât de somn că m-am apucat să fac prognoza meteo). Ironia sorții e că acum parcă ar vrea să iasă și soarele din nori.


Ați văzut bannerul strâmb din centru? :)) Motiv permanent de șantaj.



Se zice că noi, vâlcenii, știm să ne distrăm. Nu știu cât de adevărat este, însă există totuși o certitudine... râdem mult și facem lucrurile în cele mai ciudate feluri.




Încercând să-mi dau seama care este lucrul ce ne caracterizează cel mai tare... am realizat că este vorba de joc, joacă și distracție. Din orice :)).



Și să nu uităm de... evadări.






Concursul:













Și spre final... ultimele activități cu invitații noștri din țară (district mai exact...). Aparent și-n Alexandria știe lumea să se distreze!





Au fost niște zile chiar simpatice și amuzante în care am privit atât de multe lucruri din exterior și am trăit totul atât de diferit față de ceea ce consideram până atunci normal, încât am ajuns să îmi pun foarte multe întrebări cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul meu.
În fine. Multe lucruri nu au ieșit așa cum mi-am propus. Multe altele s-au desfășurat pur și simplu diferit. Înțeleg de ce se zice că planurile detaliate sunt inutile și prea puțin probabile. Era doar un test. Acum știu.