Cei 5 factori de motivare de natură emoțională - cheia succesului în orice domeniu

Nu cred că trece săptămână fără să mi se ofere ocazia de a preciza ceva în care eu cred extrem de mult: nimănui nu îi place să i se vândă, dar tuturor ne place să cumpărăm.

Acesta este cel mai mare adevăr din Marketing. Cu cât citesc mai multe cărți de specialitate, cu atât realizez mai mult că oamenii se concentrează excesiv pe ei înșiși. E normal, până la urmă, dacă luăm în considerare faptul că singura noastră certitudine este propria existență. Noi auzim ce li se întâmplă altora, vedem oamenii din jur și empatizăm, adesea, cu aceștia, dar tot ceea de ce ne pasă la finele zilei este tot cât de bine o ducem noi.

În fine. Am stat mult pe gânduri dacă să scriu despre această carte. De obicei nu recenzez cărțile de profil (mai ales când este o carte ca aceasta, extrem de bună, care mă face să mă gândesc că mi-aș putea pierde meseria dacă ar fi citită de concurență și de colaboratorii mei care au nevoie de mine) dar de data aceasta pur și simplu nu m-am mai putut abține. Nu pot să păstrez ceva atât de bun numai pentru mine, cum nu am putut să păstrez nici Asul din Mânecă sau Dacă nu-ți iese din prima, citește această carte. Uneori simt că dacă nu spun și celorlalți despre câte o carte bună, fac un păcat... sau sunt prea egoistă.

Marketing-ul fără cifre este, de fapt... psihologie!

Revenind la cartea lui Robert Imbriale - Marketingul motivațional, în ciuda numelui, nu se adresează doar celor ce lucrează în marketing sau vânzări, ori proprietarilor de firme. NU. Până la urmă toți avem momente, măcar din când în când, în care vrem să ne vindem. Indiferent că vrei să faci o impresie bună la o primă întâlnire, că încerci să-ți convingi copilul să fie mai ordonat sau simți că nu te faci înțeles la lucru... pentru toate acestea Robert Imbriale are soluții.

De fapt, de-a lungul timpului am ajuns la concluzia că motivul pentru care am ales marketingul este tocmai pentru că îmi dă posibilitatea să lucrez cu mintea umană. Marketingul nescalat este, de fapt, psihologie. Tocmai de aceea, dacă îți place să citești ghiduri practice, cărți de psihologie (precum, să zicem, bestseller-ul lui John Gray - Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus sau, o altă carte dragă mie, a cuplului Allan și Barbara Pease - El e cu minciuna, ea vorbește-ntr-una, atunci cu siguranță vei iubi această carte).

Marketingul motivațional este despre fiecare în parte: despre mine, despre tine și despre oricine reprezintă, la un momentdat, ținta noastră. Mai mult decât atât, Robert Imbraile ne învață că dincolo de ceea ce este evident, ținta propriu-zisă în orice interacțiune sunt, de fapt, emoțiile celuilalt. Astfel, el pornește de la premisa că orice argument are o serie de trăsături care pot fi, sau nu, importante pentru interlocutor. Și tocmai pentru că există posibilitatea ca ele să nu fie, adaugă în peisaj un nou concept, cel de beneficiu real, care poate fi rezultatul conversiei trăsăturilor.

Cei 5 factori de motivare de natură emoțională

Precum aminteam mai devreme, în orice interacțiune, ținta reală a persuasiunii este reprezentată, de fapt, de emoțiile celuilalt. În acest sens, după nenumărate studii, încercări și elecuri, Imbriale ajunge la concluzia că există 5 factori care motivează pe oricine. Ei pot fi corelați destul de ușor cu piramida trebuințelor (alt subiect pe care îl abordez în toate studiile mele cu mare drag). Aceștia sunt:

1. Teama

2. Dragostea

3. Gratuitățile și chilipirurile

4. Cum să te îmbogățești fără niciun efort

5. Transformarea visurilor în realitate.

Și, ca să fie încă și mai valoroasă cartea, autorul disecă fiecare subiect în parte și oferă inclusiv exemple despre cum putem folosi acești factori în activitatea noastră. Și, până la urmă, dacă stai să te gândești și ești 100% sincer cu tine... are dreptate. Indiferent că suntem bărbați sau femei, copii sau adulți... toți avem măcar un lucru drag de care ne este teamă că l-am putea pierde, toți ne dorim iubire și apartenență, toți ne bucurăm când putem cumpăra ceva ce ne dorim de mult timp la un preț extrem de mic... și toți avem visuri pe care ne dorim să le vedem împlinite. Și, dacă prin această carte putem învăța cum să atingem butoanele potrivite... de ce să nu îi dăm o șansă? 

Oricine poate înțelege, chiar și un copil!

Sună complicat? Nu este. De fapt, cred că farmecul acestei lucrări constă tocmai în aceea că autorul utilizează un limbaj atât de accesibil încât în timp ce citeam îmi făceam griji că oricine ar putea deveni expert în domeniu. El oferă un fel de cheie a succesului, mai ales pentru toți cei ce lucrează în vânzări sau au un business. Cunoștințele explicate pot fi aplicate absolut în orice domeniu, iar asta mă face să mă gândesc, încă o dată, cum se face că o carte atât de valoroasă este vândută pentru puțin peste 10 lei, pe elefant.ro.

Aviz fanilor de citate

Ce îmi mai place extrem de mult la această carte este faptul că autorul își prezintă experiența de viață (asta și faptul că a lucrat ca director de marketing în foarte multe domenii... fapt ce mă face să mă identific oarecum cu el) și, mai ales, își prezintă eșecurile, urmate de soluții. 
În plus, dacă ești fan citate motivaționale, ei bine, Robert Imbriale este o sursă nesecată de înțelepciune. La un momentdat, în timp ce lecturam această carte (și, în paralel, cartea lui Brian Tracy - Schimbând gândirea îți schimbi viața, despre care am scris aici) mă gândeam să încep să postez zilnic câte un citat. Cum ar fi:

„Indiferent de ce ți se întâmplă în viață, toate experiențele îți oferă o lecție. Sarcina ta este să găsești lecțiile corecte, să le înveți, să lași durerea în spate și să mergi mai departe”

În final, de tine depinde dacă vrei, sau nu, să fii mai mult decât un roboțel controlat de societate. O carte de genul acesta te trezește și te ajută nu doar să înțelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău, sau cum să controlezi comportamentele altora... ci, poate cel mai important, printr-o astfel de carte înveți să te descoperi pe tine... și, cu cât te cunoști mai bine, cu atât ai șanse mai mari să te înțelegi, să te iubești și să fii fericit, indiferent de ce se întâmplă în jurul tău.

Tu alegi. Vei citi și vei ieși la lumină sau nu vei citi și vei rămâne mereu în umbră?

Apropo, pe elefant.ro au reduceri foarte mari la cărți în perioada aceasta. Inclusiv la Marketingul motivațional și alte cărți din cele despre care ți-am mai vorbit. De ce nu arunci o privire?

5 Pași să-ți descoperi vocația - Dacă și tu te plictisești prea repede la un loc de muncă, citește acest articol

De când mă știu am fost într-o continuă căutare și, aș putea îndrăzni, luptă cu mine însămi. Niciodată nu am știut cu exactitate ce vreau să fac cu viața mea... și asta, în principal, datorită faptului că simțeam că am prea multe obțiuni, și totuși... când era să le tratez cu seriozitate, deveneau mult prea puține.

Orice început mă entuziasmează și îmi oferă energia de care am nevoie pentru a crede că aș putea face acel lucru pentru tot restul vieții mele... și totuși, când lucrurile devin prea serioase, ceva din mine strigă fuuuugi, că nu este pentru tine! Apare un fel de alertă cod roșu de plictiseală și plafonare.

M-am autodiagnosticat cu instabilitate. Cu timpul am descoperit că nu este neapărat ceva patologic, ci - auzi - ar fi o caracteristică specifică oamenilor de succes. Când eram în liceu, fiecare săptămână îmi rezerva o nouă surpriză în ce privește cariera mea în perspectivă. Eram prezentă la orice concurs posibil și imposibil. La fel și la olimpiade... și mă implicam în tot ce însemna activități extrașcolare. Știam cu siguranță că nu vreau să stau locului și că nu voi aștepta să mă găsească - cumva, în mod miraculos - meseria mea pe mine, ci era nevoie de massive action (a se vedea/asculta discursurile lui Tony Robbins despre succes)... era nevoie, efectiv, să fac ceva. Mi-a plăcut școala, dar nu pot să spun că îmi plăcea neapărat ceea ce învățam. Cred că îmi plăcea doar faptul că socializam zilnic cu niște oameni foarte faini de la care aveam ce învăța mereu.

Totuși, după ce deja m-a îngrijorat și pe mine ironia tatei (care de fiecare dată răspundea entuziasmului meu cu „ah, asta vrei să faci săptămâna asta”) cu privire la cariera mea (după ce în clasa a XII-a am trecut de la facultatea de psihologie, la business, la teatru, la jurnalism, medicină, m-am înscris la marketing management, am fost până în Danemarca la facultatea de business și apoi m-am întors și m-am apucat de medicină veterinară la Cluj... de unde, deși bursieră, am plecat un an mai târziu, urmând să mai fac alte două facultăți și un master... și tot să simt că vreau mai mult)... am făcut un pas în spate și am decis că a venit momentul să las prostiile de-o parte și să aflu cine sunt eu și ce vreau. 

Am avut multe joburi interesante de-a lungul anilor. Unul dintre ele este chiar cel de mamă. Am lucrat în callcenter, în presă, în relații publice, în vânzări, în management, în marketing... și chiar în domenii diferite. Totuși, exista o dată de expirare pentru tot ce făceam: era acel moment când simțeam că mă plafonez și nu mai am nici măcar entuziasm să încerc să mai urc ierarhic. 

Atunci reveneam mereu la gândul care m-a marcat ani la rând și care m-a făcut mereu să închei capitole, pentru a face loc altora: cine sunt eu, ce îmi place mie să fac?

Și răspunsul rămânea mereu același, neschimbat, chiar și după 10 ani:

- îmi place să conduc (mașini);

- îmi place să vorbesc cu oamenii;

- îmi place să călătoresc;

Până la un punct începusem să mă panichez la gândul că singurul lucru ce se potrivește acestui profil ar fi cel de șofer personal. Niciodată nu îmi puteam imagina un job onorabil care să implice numai atât. 

Apoi, am realizat că mai sunt câteva lucruri care îmi sunt mai mult decât drage și pe care le-aș face cu multă pasiune oricând:

- îmi place să predau (să îi învăț pe alții ceea ce știu);

- îmi place să citesc (să cercetez, să descopăr);

- îmi place să scriu.

Abia după ce am realizat cu adevărat aceste lucruri, și după ce mi-am schimbat mediul  (pe principiul atenției selective), am descoperit că vocația este mereu acolo și ne așteaptă doar să o descoperim. 

Deși am crezut că este nevoie să fac cât mai repede doctoratul pentru a ajunge să putrezesc într-o Universitate și să-mi ating vocația, am înțeles că pot face chiar mai mult: pot fi trainer / coach. Știu că este la modă, dar știu, totodată, că lucrurile făcute doar pentru că sunt la modă sunt kitschoase. Așa ne dăm seama când este cu adevărat un trend și când este vocație.

Brian Tracy spunea că știi că este cu adevărat vocație dacă ești în stare și trezit din somn la 3 noaptea să vorbești despre meseria ta și chiar să ți-o exerciți fără nicio problemă. 

Deși nu mai am energia de la 18 ani, poate nici manifestarea exterioară de atunci, entuziasmul este același... și știu că orice s-ar întâmpla, pentru mine nu este indiferent dacă învață sau nu cineva ceva de la mine, mie nu îmi este indiferent dacă am cu adevărat ceva de transmis sau nu. Nu. Mie chiar îmi pasă... și fiecare drum pe care îl am de parcurs spre o nouă locație îmi amintește că dacă reușesc să influențez prin prezența și vorbele mele măcar 1%, atunci acest 1% va face diferența și, o parte din mine va fi transferată mai departe în lume.

Până la urmă suntem energie... și nu facem nimic altceva decât schimburi energetice. Dacă nu ne păstrăm pe frecvențe înalte (prin entuziasm, dedicație, pasiune și acțiune), vom fi în permanență niște vampiri energetici pentru cei din jur.

Așadar, ce ai de făcut pentru a-ți descoperi vocația? 

1. Gândește-te la ce îți doreai să devii când aveai 10-12 ani;

2. Ia toate joburile tale anterioare (chiar și acțiuni de voluntariat) și notează 3 lucruri care îți făcea plăcere să le faci (chiar dacă asta înseamnă și doar să capsezi coli sau să îți bei cafeaua cu amicii);

3. Fă o listă cu tot ce ți-ai dori să faci în viața asta (bucket list)

4. Fă un test psihologic cum este acesta, unde poți afla și ce înclinații psihologice ai (trebuie să reții că nu există răspunsuri corecte sau greșite, nu te urmărește nimeni când dai testul și nu există răspunsuri „morale” sau „imorale” așa că simte-te liber să răspunzi exact așa cum EȘTI, dacă vrei să știi cu adevărat cine ești).

5. Apoi, după ce ai identificat ceva obțiuni, gândește-te la toate avantajele și dezavantajele meseriilor vizate și, chiar dacă poate nu ai habar despre prea multe din ele, înconjoară-te de oameni care fac lucrurile respective și oferă-te, chiar tu, voluntar, să faci acel lucru. Aș fi zis să încerci dar nu mai cred de mult în încercare. 

Lucrurile nu se întâmplă peste noapte... și nu zic că este ușor, mai ales când te înconjori de persoane negativiste, sceptice sau de modă veche, care te încurajează să faci ceea ce era cândva la modă (sau poate chiar acum) și care consideră că singurele meserii adevărate sunt cele bugetare, de unde ai pensia asigurată (dar nu neapărat și liniștea ta sufletească).

Oricum, omul sfințește locul. Așa că ține minte că oricine poate fi orice își dorește, atâta timp cât dorința sa este sinceră, emoțională, și nu are la bază un factor rațional (îmi doresc din tot sufletul asta pentru că mă umplu de bani  - dar nu am timp și chef să mă mai bucur de ei că sunt tot timpul iritat, nervos, bolnav, obosit). Banii sunt mereu o consecință și nu un scop. Când dai tot ce poți, tot ce ai și tot ce ești, mai devreme sau mai târziu, vei fi remarcat și visul ți se va împlini.

Așadar, ție ce îți place, cu adevărat, să faci? Poate găsim împreună vocația bazat pe dorințele sufletului tău! 

Vă salut cu drag din Peștișani, localitatea natală a marelui Constantin Brâncuși, unde am onoarea să călătoresc, să aflu lucruri noi și să descopăr oameni minunați... în timp ce sunt în interes de serviciu. 

Este un loc minunat, la fel ca multe altele din județul Gorj! 

Poți fi cine vrei... în orice secol... cu un fotograf bun

Uneori să fii tu însuți devine obositor. Mereu m-am întrebat cum ar fi fost să fi trăit într-o altă epocă, să port fuste lungi și pălării, fără să mă simt incomod. Cunoscând-o pe Alexandra am realizat că orice este posibil!

Niciodată nu am fost prea mare fan al fotografiilor. Nu mă consider o fire fotogenică și nici nu mă simt prea în largul meu să ies din zona de confort... și asta strict pentru că am o doză exagerată de jenă. Feminitatea nu a fost niciodată punctul meu forte, cu toate că iubesc atât de mult elementele feminine. 

Până să o cunosc pe Alexandra care mi-a propus să mai fac și eu ceva ieșit din comun... măcar din când în când... nu mi-a surâs ideea de a sta în cine știe ce poziții la pozat. Cu toate acestea, experiența trăită alături de ea mi-a dat cu totul paradigma peste cap. Eram obișnuită cu fotografiile de buletin pe care le-am urât maxim... cu ședințele foto de la firmă... pe care de asemenea le-am detestat maxim... și cu multe alte momente importante din viața mea sau din viața altora, unde, ca de fiecare dată, mi s-a părut că nu găsesc niciun mod de a o da la pace cu blițul. 

Cu Alexandra, în schimb, nu am stat la poză. Cu ea am râs, m-am conectat: la ea, la epocă, la natură. Când trăiești o viață agitată, pauzele nu sunt neapărat o opțiune. Dar, Doamne, cât mi-a plăcut pauza aceasta. Fetei acesteia îi place teribil ce face, și o face bine. Ea nu pozează, ea te amuză, te ascultă, îți vorbește. E ridicolă în sensul cel mai bun și mai frumos posibil. Iar camera pur și simplu o iubește. Nu știu ce face și cum face, dar în mâinile ei lumea e mai colorată și mai frumoasă.

În general nu prea mai scriu despre nimic, pentru că nu găsesc timp. Dar când sunt cu adevărat mulțumită... îmi fac. Și da, sunt mulțumită de Alexandra Ilie Photography. O recomand din toată inima nu doar pentru evenimente, ci pentru acele simple momente în care vreți să vă simțiți frumoase, speciale, zăpăcite și să creați niște momente unice. Toți avem telefoane cu performanțe spectaculoase. Toți ne jucăm cu selfie-urile. E boala secolului... dar din când în când e frumos să trăiești experiențe din afara zonei de confort. Și, apoi, orice moment din viață: de la o operație estetică, la o albire dentară, achiziționarea unei noi mașini sau o simplă ținută nouă (ori chiar celebrarea unei prietenii) merită ținută minte! Și cum poate fi ținută minte mai bine decât prin imagini făcute din unghiul potrivit și cu lumina potrivită?

Până la urmă... știți ce se zice: o imagine valorează cât 1.000 de cuvinte!

Mulțumesc, Alexandra! Ești minunată!

Stop

Vine un moment în viața fiecărui om când se trage cortina și se așterne liniștea... când totul merge, pur și simplu, din inerție, într-o direcție benefică. Sunt acele clipe în care conduci pe un drum liber...și nu te mai gândești la volan, ci doar te bucuri de priveliște și, dacă ai noroc, de persoana care te strânge de mână.

Uneori cuvintele și gândurile sunt de prisos.
Învățăm să gândim mai puțin și să simțim mai mult.

Renaștere spirituală. Lumină. Căldură.

Despre bucuria de a oferi

Astăzi a fost despre bucuria de a oferi. De fapt, luna decembrie despre asta este. Nu știu cum se face dar atunci când se lasă frigul... oamenii parcă devin mai buni, se mobilizează mai ușor, realizează cât de frumos este să ofere.

Au fost cinci momente importante marcate astăzi:

1. Caravana Arlechinei - ziua a treia

Așa cum am mai precizat și cu altă ocazie, Asociația Simbio derulează această din ce în ce mai cunoscută și mai îndrăgită caravană. Chiar ea, în sine, a fost concepută din dorința unor „miniadulți” de a dărui. Ce? Zâmbete, bucurie, viață, dragoste.
Astăzi am dus caravana în Sălătrucel și Berislăvești, la niște copilași absolut superbi, care ne-au recompensat cu dragostea lor.
Când suntem mici... suntem diferiți. Suntem puri. Suntem autentici și curați. Poate tocmai de aceea ni se încarcă bateriile atât de puternic în prezența lor, cu toate că țopăim împreună până la epuizare.

2. Întâlnirea Instituției Prefectului cu reprezentanții ONG-urilor cu activitate socială

Un alt moment dedicat dăruirii. Ne-am adunat mulți oameni simpli, uniți de un singur scop: acela de a face bine. Mi s-a confirmat pe această cale, încă o dată, că suntem foarte mulți cei ce dorim binele aproapelui. Cu toate acestea, mă întristez când observ că ne cramponăm la nivelul umbrelei de sub care facem binele. Nu contează numele sau forma în care acționăm, important este să o facem. Răsplata nu trebuie căutată pe pământ. Ea va veni, cu siguranță, într-o formă direct proporțională cu intensitatea și energia intenției, aici, DAR, totodată, se va materializa în cer.

3. Reîntâlnirea cu echipa de la lucru

După 7 ore de alergare (un altfel de alergare decât aceea pe care o recomandă medicii și o promovează cu mult succes Iulian Șerban prin Bucuria Alergării la Ploiești), m-am gândit să trec și pe la birou: acolo unde găsesc întotdeauna cel puțin un zâmbet atât de plăcut încât să îmi înveselească întreaga zi, oricât de grea ar fi fost. Sunt norocoasă că nu muncesc nici măcar o zi. Fac lucruri ce îmi plac, într-o atmosferă care mă onorează. Scriam cândva (este drept, pe facebook) despre cât de important este să nu ne alegem jobul ci șeful. Dacă șefii sunt faini, cu siguranță vor atrage oameni asemenea lor și vor influența cultura organizațională în aceeași direcție.

4. Sănătatea zâmbetelor la VTV

În finalul zilei am ajuns într-un alt cadru ce deja îmi este familiar și extrem de drag, respectiv în platoul televiziunii VTV. Dar nu neapărat mediul este cel care contează nici în acest caz, cât este vorba despre doamna Daniela Ștefănescu - un om minunat cu un suflet absolut fenomenal și cu niște sfaturi pline de înțelepciune și dragoste.
Și de această dată am vorbit despre cât de minunat este să oferi și, mai mult decât atât, să o faci fără să aștepți nimic înapoi.

5. Întoarcerea la conexiunea supremă

Pentru mine, ca părinte, conexiunea supremă o reprezintă inima existenței mele, respectiv motivul pentru care iubesc viața atât de mult: copilul meu. Știu că nu sunt cel mai prezent părinte dar știu, totodată, că atât cât sunt, copilul îmi simte din plin iubirea. Dincolo de omniprezentele cadouri de revedere, bucuria de a oferi iubire unui trup născut... celulă cu celulă din tine... este inegalabilă.

Așadar... o zi extraordinară. Am oferit mult. Am primit înmiit.

... Și niciodată nu se epuizează rezervele!

Febra copilului - cel mai mare dușman al mamei

De aproape 3 ani sunt mamă.
De când eram copil visam la acest moment. Îmi imaginam mereu că se constituie numai din amintiri frumoase și clipe dragi, chiar dacă adesea o priveam cu admirație pe mama pentru forța și dragostea cu care ne îngrijea de fiecare dată - pe mine, pe frații mei și, chiar, întreaga familie -, atunci când boala ne prindea în colții ei.

Cu toate acestea, mă gândeam mereu că mama este așa că așa îi este constituția. E superbă și puternică fiindcă așa e ea.

De când am devenit mamă și mă înconjor de mame... realizez că în momentul în care se naște un copil, noi, femeile, suntem precum omizile care ies din coconi: ne metamorfozăm și ne transformăm în fluturi (mame).

În orice caz, când vine vorba de greutăți... apăi nici sarcina, nici nașterea și nici chiar alăptarea din timpul nopții nu se compară cu... FEBRA!
În mod normal, probabil majoritatea conștientizăm că febra reprezintă o reacție normală, firească a organismului care se luptă cu agenții patogeni. Când noi facem febră... uneori băgăm în seamă, alteori ne vedem de treabă și, cu un ceai sau două, terminăm.
Ei bine, când devenim mame și observăm că acea ființă mică și -în mintea noastră- neajutorată începe să ardă, în noi este acționat butonul de panică și, oricât am face pe durele, și oricât am conștientiza că suntem în control, totul se dă peste cap.
Lumea ne este zdruncinată.

Eu, asemenea majorității oamenilor, am fobie de medici. Adică... nu de medici, că medicii sunt oameni faini și am mulți prieteni medici... Am fobie de actul medical în sine. Și la mine se manifestă cu un soi de atotcunoaștere. Rar iau medicamente, chiar dacă poate nu sunt chiar bine. Și știu că nu procedez cel mai ortodox. Și nu o fac din convingeri spirituale sau mai știu eu de ce fel. Nu. O fac din pură prostie și frică/inconștiență.

Ei bine, când vine vorba de copil însă...
... sunt cam la fel.
Studiez, îl folosesc de cobai și, în general, merge.
Recunosc, mi se trage și de la prea mult timp petrecut în spital cu el în primul an de viață... dar tot nu este o justificare. Știu.

Acum, după o săptămână de coșmar, în care noaptea dogorea mai tare corpul de lângă mine decât caloriferul, m-am liniștit. Rafturile bibliotecii mi s-au transformat în farmacie, dar măcar am făcut ce trebuia pentru copil.
Colectivitatatea precoce are prețul ei.

Despre cum o săptămână departe de mine... mi-a schimbat viața

Mereu am fost genul de om vocal. Am vorbit despre experiențele mele, fie ele plăcute sau mai puțin. Totuși, meditând azi dimineață la tot ce se întâmplă în jurul meu am ajuns la concluzia că ar fi oportun să vorbesc puțin despre o experiență transformatoare pe care am trăit-o la finele lunii august.

Urmând exemplul unui bun prieten (care de altfel îmi este şi şef), m-am înscris în ceea ce avea să fie „aventura vieții mele”, respectiv în programul „RestartLife Journey” susținut de Alex Marinca.
Recunosc că nu aveam nici cea mai vagă idee în ce mă bag.

În general sunt foarte pasionată de tot ce înseamnă dezvoltare personală și cred, cu foarte mare convingere chiar, că absolut totul se află în interiorul nostru și că doar noi înșine suntem singurii cu adevărat capabili de schimbare – indiferent de circumstanțe. Totuși, de cele mai multe ori, cu toate că avem cunoștințele teoretice necesare, trebuie să vină cineva din exterior care să ne izoleze de tot ceea ce suntem atât de prinși, pentru a ne face cu adevărat să observăm viața – simplă și perfectă, așa cum este ea.

De când m-am întors de la Moeciu sunt alt om. Uneori privesc în trecut și nu mă mai regăsesc... dar, din fericire, am învățat să (mă) observ la timp și să fiu cu adevărat proactivă.

Am învățat multe lucruri despre mine și despre cei din jur, am înțeles cum poveștile noastre seamănă atât de mult și totuși sunt atât de diferite... dar, cel mai important, am înțeles care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru mine și cum să trăiesc după exact acele valori ce mă caracterizează pe MINE... eu cea autentică și adevărată, cea care sunt atunci când nu este nimeni în jurul meu și mintea îmi tace.

Ah, și... reprezentante ale sexului frumos, fiți atente la asta: am învățat să îmi fac vocile din cap... SĂ TACĂ! Foarte tare, nu-i așa? Alex m-a învățat secretul. Mereu am crezut că o femeie nu ar putea ajunge vreodată la o asemenea performanță.

Să fiu sinceră, înainte de a pleca am fost atât de sceptică încât dacă ar fi să mă întorc la vechea eu și să citesc aceste cuvinte... probabil m-ar bufni un râs ironic și isteric. Nu m-aș crede... dar, sunt și eu șocată cum, dincolo de tot scepticismul meu inițial, chiar m-am transformat. Fără nimic motivațional, fără nimic supraomenesc – sau orice altceva ce am crezut eu că înseamnă Restart Life Journey.

Este cu adevărat o călătorie. Una pe bune. În interiorul fiecăruia.

Nu zic mai multe că nu vreau să fiu spoiler. E spre binele vostru. Dacă se gândește cineva să încerce, recomand să lăsați micuțul monstru obsedat de control acasă... și să lăsați totul să vină spre voi așa, genuine.

Următoarea călătorie va începe la finele lui mai 2018. Puteți citi mai multe aici.

Vă îmbrățișez.

Detartrajul profesional la Denta Clinic Râmnicu Vâlcea

În fiecare zi primim recomandări medicale ce ne sunt benefice și pe care alegem să le ignorăm - în mod conștient, prin prisma diverselor scuze pe care le invocăm: consumați minimum 2 litri de lichide, fumatul dăunează grav sănătății, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi... și multe altele.

Cele mai comune acțiuni prosănătate pe care ALEGEM să le ignorăm sunt:
- realizarea analizelor medicale de bază o dată pe an,
- realizarea testului Babeș-Papanicolau anual;
- consultul de rutină la stomatolog (endocrinolog, ginecolog șamd).

De multe ori ne zicem că dacă ar fi să ascultăm toate sfaturile benefice nouă, am ajunge să stăm numai pe la medici și prin service (cu mașina). Totuși, ele nu reprezintă simple cuvinte aruncate aiurea, și imediat ce simțim o durere (stimulul nostru cel mai comun) ... hop! La doctor.

 Mulți dintre noi aflăm târziu - sau poate chiar niciodată - cât de important este un detartraj. O vorbă din bătrâni spune că peștele de la cap se-mpute! Și cred că fiecare a simțit măcar o dată cât de neplăcut este să aibă o problemă cu dantura. Cine a ajuns deja la boli parodontale înțelege cu atât mai mult despre ce vorbesc.

Nimeni nu se duce la medic de plăcere - fie el oricât de drăguț... dar cu toate astea învingerea unei comodități poate salva și suferințe viitoare și bani.

Primul meu contact cu stomatologul a fost la 8 ani. Am avut o doamnă dentist superbă pe care am iubit-o mult. Mă duceam cu drag la cabinetul dumneaei... până când am crescut și am început să prind o lene teribilă și să ignor.

Chiar și așa... mă duceam anual la control (se întâmpla mereu să mai găsesc ceva „de cârpit). Niciodată, însă, nu am știut ce este acela un detartraj...

... până când am ajuns la Denta Clinic.

Nu este secret că din cauza stării în care ajunseseră incisivii mei (mi-am fracturat unul înainte de nuntă...și apoi am făcut o carie interdentară de toată frumusețea... fiindcă trăiam în Cretacic și habar nu aveam cum să folosesc ața dentară și, mai ales, cât este de importantă în menținerea unei igiene orale normale) am fost nevoită să îmi pun fațete. Adică... nu eram NEVOITĂ, mergeau și niște plombițe...dar diferența de estetică era semnificativă, așa că am zis să nu fac rabat la câteva sute de euro și să fac o treabă calumea. Am mers pe varianta zirconiu.
În fine, asta se întâmpla acum jumătate de an.
Înainte de orice operațiune, dna dr. Dana Deaconu a considerat necesar să îmi facă un detartraj profesional cu airflow. Îmi amintesc și acum că m-am uitat puțin chiorâș (mai ales că nu era chiar foarte ieftin - 200 lei)... dar după ce a terminat... am descoperit că în mod normal, între dinți există ȘANȚURI! Haha... câteva zile am stat cu limba printre dinți, șocată de spațiile existente. Toată dantura strălucea iar gura mea nu mai căpăta acel miros puternic.

Ce se întâmplă de fapt:

Din alimentele pe care le ingerăm, pe dinți se depun resturi, bacterii... și cel mai accesibil spațiu de depozitare este reprezentat de acele șanțuri. Încet, încet, și din cauza acidității mâncării, elementelor din salivă șamd (nu sunt în domeniu așa că vă explic ca pentru mine... vouă, celorlalți muritori de rând), acele spații se umplu și se formează tartrul (piatra) care roade din smalțul dentar și din gingie. Apare halena (de la bacterii), apar sângerările gingivale, dinții se dezgolnesc, se cariază mai ușor... și, cu timpul, dacă apare parodontoza, pot și cădea.

Toate aceste consecințe neplăcute pot fi prevenite printr-un simplu periaj profesional (detartraj):
În funcție de obiceiurile alimentare și de organism, periodicitatea diferă. Eu, de exemplu, am nevoie de un detartraj cam la 4 luni. Alte persoane pot avea nevoie la 6 sau chiar mai rar.
Totuși, acesta este motivul pentru care se recomandă controlul de rutină la 6 luni (și având în vedere că la Denta Clinic este GRATUIT... îndemn pe toată lumea să îl facă).

Ieri, după 6 luni, i-am cerut doamnei dr. Dana Deaconu, un nou detartraj. Am primit întrebări de la diverse persoane dacă doare, așa că am ales - fără ca măcar dumneaei să observe - să vă las pe voi să îmi spuneți dacă doare sau nu:

Există cabinete stomatologice în care se practică detartrajul mecanic (mult mai deranjant și mai puțin eficient), care este mai ieftin (sub 100 lei). Decât nimic este bun și acela... însă recomandarea mea (pe care o preiau și eu de la specialiști) este ca fiecare om care ține la dantura sa și la sănătatea sa orală, să meargă periodic să consulte un specialist și să facă un detartraj profesional cu airflow.

PS: În luna octombrie la Denta Clinic se derulează o campanie (luna Selfie la Denta Clinic) în urma căreia puteți câștiga 100 premii (din care 10 detartraje gratuite). Tot ce vă costă este un selfie în cabinet!

Recomand cu mare drag!

Confesiune

Este primul an în care nu mi-am celebrat blogul... şi, culmea! Acest lucru s-a întâmplat tocmai acum, când a făcut 10 ani!! Copilul meu cel mare...

Mă tot gândeam cum obişnuiam să scriu...zilnic... şi despre orice. Nu îmi lipsea nimic. Consemnam aici tot. Asta a fost înainte de a exista Facebook-ul, care, oarecum, mi-a furat cuvintele. M-am obişnuit să fie mai comod să arunc o fotografie, o stare și, eventual, un emoticon, decât să pierd timp descriind emoții şi trăiri pe care, parcă, de când cu tehnologizarea exagerată a vieţii noastre, nu mai ştim să le trăim.

Şi totuşi mereu am iubit reportajele şi descrierile. Îmi place să povestesc şi, mai ales, să fac recomandări. Până la urmă, în meseria mea, asta ştiu să fac cel mai bine: să analizez.

Aşa că, de dragul acestui vechi prieten, blogul meu, îmi dau jos zidurile şi mă descopăr publicului atât de drag mie.

Noapte bună!

Vă îmbrățişez!