Exist.

Simt cum mă prăbuşesc de durere. Cu ochii strânşi închişi – ca şi când aş fi pusă în faţa unor imagini tabu – privesc adâncul minţii mele şi suspin. N-aş fi vrut să-mi mai amintesc vreodată obligată momentele bune, pentru a uita vreo suferinţă şi n-aş fi vrut nici minciuni noi sau invenţii. Blestema-te-aş copilărie, cu ale tale dulciuri şi ispite! Urăsc suferinţa şi uite-mă forţată să o îndur. Măcar de aş putea elucida vreun mister important în această stare forţată… Încerc să zâmbesc sau să mă ridic, dar atunci încă un val de cuţite îmi zdrobeşte capul. Sunt ca o pasăre a cărei aripă dreaptă s-a frânt şi nu se mai poate ridica. Nu sunt nici prima şi nici ultima victimă a frigurilor sau a dinţilor netrataţi la timp şi ultrasensibili. Încerc să depăşesc această stare de spirit cu o doxiciclină şi multă mâncare – ahh, cât urăsc să fiu aici.