Infernal

Ea... se vrea pe sine! El... mă vrea pe mine. Nimeni nu merge mai departe de ceea ce aş fi crezut că va exita şi nimic nu e mai mult decât mi-aş fi dorit... Ba bine că nu! E mai puţin. Ipotetic vorbind, mă ustură-n gât (deşi tare aş spune că mă ustură-n gând). Nu vei ştii niciodată ce spune karma mea şi de ce te privesc astfel, ore în şir, din spatele unui ecran plat şi fără pic de expresivitate. Nu întreba. Lasă tăcerea să-şi facă treaba şi nu te amesteca în calculele existenţiale pe care nu le crezi, chiar dacă poate, nici nu le vezi ci doar le auzi. Nu e aşa. Nimic... bârfe!

Paradoxală este ipostaza aceasta: eu, aici... în umbra glugii şi tu, acolo în lumina nopţii, în locul meu. Îmi desprind cactusul de gât, dar rămân ţepi ce continuă să mă înjunghie. Preţ de o mângâiere mă întorc la tine. Nu cred nimic din ce gândesc şi nu găsesc originea imaginilor pe care le îmbin în puzzle, dar le trăiesc. Defilez pe podiumul renaşterii ca un musulman în altar. Ard ... frisoanele, şi mă evapor. Hai să nu omorâm drama...