Cel mai important lucru în viaţă...

Mereu stau şi încerc să îmi dau seama cum ar trebui să îmi prioritizez viaţa şi, deşi uneori trăiesc cu falsa convingere că am găsit un răspuns, descopăr în clipa imediat următoare că m-am înşelat şi că încă o dată nu îmi pot duce la împlinire obiectivul.
Acum, întrebarea mea este... care este cel mai important lucru în viaţă? De ce trăim şi pentru ce merită să ne zbatem?
Şi aici... mi se poate tăia firul din scurt argumentându-se că răspunsul diferă de la o persoană la alta şi că nu este acelaşi pentru toată lumea. De aici şi faptul că suntem diferiţi... dar totuşi, de ce ni se presupun anumite lucruri ce se află în afara ariei noastre de acoperire şi de ce răspundem solicitărilor? De ce greşim şi ne reorientăm crucea după fiecare vânt, înspre Est şi nu o putem fixa în pământ odată pentru totdeauna? De ce trebuie mereu să luptăm cu morile de vânt pentru a atinge idealurile altora când, ele nu ne aparţin. Numai de dragul celorlalţi? Dar oricum niciodată nu vor ştii că nu ne descriu şi că am trăit viaţa într-o manieră nefericită numai pentru a nu le dezamăgi aşteptările cu privinţă la persoana noastră. De ce trebuie să ne ghidăm după ce fac alţii ca noi... când de fapt suntem unici, suntem diferiţi, gândim diferit, visăm diferit şi ne manifestăm diferit, aşadar nu suntem ca ei. De ce trebuie ca scenariul să fie mereu acelaşi, cu o zi ce se încearcă a fi fericită, distrusă de neprevăzutul Celuilalt? De ce? M-am săturat să fiu o victimă a societăţii de valori din care trăiesc şi m-am săturat să fiu minoritatea ignorată din majoritate. Creierul meu deja stagnează. Aura mea s-a înnegrit de atâta ură pe care ceilalţi şi-o revarsă involuntar şi asupra mea. Sunt deja scârbită de dorinţa altora de a mă transforma într-un exemplar de muzeu. Nu sunt unul.
Ca o consecinţă a celor de mai sus adaug faptul că nu vreau să îmi pierd copilăria şi singurele momente de linişte, ocazii de a sta în mijlocul familiei şi a prietenilor, respectiv weekendurile şi vacanţele făcând lucruri forţat. Nu îmi place să caut informaţii pe care să le uit, numai fiindcă sunt o elevă conştiincioasă care îşi face temele cu jenă. Nu ştiu unde vrea să mi se oprească ceasul, nu ştiu câte zile mai am de trăit şi cât timp vor mai fi oamenii aceştia minunaţi în viaţa mea, aşa că vreau să profit de clipele mele... pentru că niciun bugetar, niciun profesor, niciun guvern şi niciun om, pe caz general... nici chiar Dumnezeu... nu îmi va mai reda timpul, niciodată nu voi mai putea trăi aceşti 17 ani pe care acum din nefericire îi pătez cu amar şi regret, în căutarea sinelui. M-am plictisit deja de veşnica pedeapsă care oricum niciodată nu are drept urmare ambiţionarea noastră (sau a mea cel puţin)... şi mă enervează că nu au sesizat că, cu cât mă lovesc mai tare cu atât întorc mai lejer şi obrazul celălalt şi mă afund în prostia mea. Şi oare de ce? Pentru că şcoala asta m-a transformat într-o crizată. Nu îmi mai cunosc familia, valorile, sunt o victimă a propriilor mele sentimente refulate. Am trudit să arăt cine sunt şi niciodata nu am fost cine vroiau ceilalţi să fiu... pentru că nu sunt perfectă. Am obosit. Am obosit să mai plâng nopţile gândindu-mă că iar voi dezamăgi, am obosit să uit să mănânc şi să îi stresez pe ceilalţi din jurul meu fiindcă nu-mi valorifică viaţa şi nu mă consideră drept prioritatea lor. Dar stai... nu crezi că e greşit? Oare nu eu am uitat, în acest fel, să îmi trăiesc viaţa? Vreau să trăiască alţii în locul meu, vreau să se bucure alţii de mine, dar de ce? Pentru că eu nu mai am forţă. Nu mai sunt în stare. De ce să mă întind mai mult decât îmi permite plapuma? Pentru că sunt alţii puşi pe ambiţii? Eu nu mai pot face asta în continuare. Cosider că a venit vremea să nu mă mai sacrific pe mine şi să trăiesc în armonie cu lumea mea. Nu cu lumea altora.
Şi ce frumos ar fi să poată fi atât de simplu... să trag linie, să fac un calcul şi de mâine să o iau de la zero, fără resentimente, fără temeri, să uit cine am fost şi să nu mă mai gândesc la cine voi fi. Dar e dureros. E dureros că nu am cum să fac acest lucru, e dureros ca de unsprezece ani mă mint încontinuu din dorinţa de a fi un elev bun, un elev model, un om de succes, dar niciodată nu am ajuns acolo. Şi ce e mai rău e că toată această situaţie nu are un impact asupra şcolii - adică asupra nucleului - ci asupra vieţii mele sociale. Nu am chef de oameni. Nu îi mai suport. Am obosit atât de rău încât nu mai vreau să socializez, m-am pierdut definitiv în această lume şi mi-e aproape imposibil să mă mai trezesc acum. Şi ce fac eu cu viitorul meu? La ce mi-a folosit că m-am zbătut... dacă rezultatul nu mi-a adus decât frustrare şi supunere?
Este adevărat că şcoala este serviciul nostru, este cât se poate de adevărat că pentru noi muncim, dar m-am săturat să mor pentru a îndeplini cerinţele suplimentare, care... lasă-le să fie acolo că poate odată (după ce mori eventual) o să îţi folosească, pe care să mi le dea şefii. Nu suport şefii. Şi mai e o problemă. Toată viaţa (asta până să mă izbesc de acest "regim dictatorial"), mai exact la mama acasă am fost învăţată să fac ce îmi spune conştiinţa. Ba chiar se lăudau cu mine şi conştinciozitatea mea. Acum ce să mai fac cu această "conştiinţă" dacă deja cerinţele depăşesc ceea ce eu numeam "plăcere/necesitate" de a îndeplini o sarcină.
Uneori îmi pare rău că nu m-a făcut mama o repetentă, fără pic de conştiinţă şi care să şteargă băncile şcolii de praf cu prezenţa, afişându-mă ca obiect de mobilier ori decor. Să fi fost o epavă. Poate aveam acum o viaţă mai împlinită, poate nu mai trăiam cu frica zilei de mâine şi grija de a nu dezamăgi, poate că nu mai existau tărâmuri pe care să parcurg cu o dorinţă colosală de cunoaştere, dar care (dorinţă) să se izbească de zidurile raţiunii şi a acelor norme morale pe care de mică mi le-am impus. Poate că dacă aş fi fost aşa nu mai avea toată lumea pretenţii înalte de la mine şi poate astfel mi-aş fi permis să fiu un om. Nu un erou. Nu un geniu nebun şi neînţeles. Ci doar un simplu om. Dar, din nefericire... soarta a avut alte planuri cu mine.
Aşadar, după o atât de lungă şi încărcată emoţional pledoarie revin la întrebarea mea iniţială... care este cel mai important lucru în viaţă? Noi pentru ce trăim? Ce vrea Universul de la noi...? Şi mai ales... cine suntem noi?