Eliberarea resentimentelor

Sunt fată, cândva voi fi femeie... poate mamă, poate doar nălucă, dar oricum ar fi, descendentă din Venus şi cu aceeaşi graţie dureros de geloasă a femeii-mamă şi soţie, Herra, nu îmi pot renega latura feminină. Oricât m-aş strădui. Dumnezeu m-a vrut slabă şi neajutorată, să-mi cerşesc propria milă şi a celor puternici cu numele ori cu fapta. Nu sunt bărbat, oricât mi-aş dori, şi cu cât voi râvni mai mult la condiţia masculină, cu atât sângele femeiesc din mine se va revolta şi-mi va obstrucţiona înţelegerea şi fericirea.
Nu vreau să mai cred în schimbare şi cu atât mai mult nu mai doresc a fi dependentă de viitor, atâta timp cât uit importanţa prezentului. Vreau să învăţ să mă iubesc pe mine însămi, pentru a putea, într-un final, să vă iubesc pe voi şi mai presus de toate, viaţa. Închid degeaba ochii sperând că voi putea închide frica. Mă îmbrăţişează şi încerc să o depăşesc. Urăsc veştile proaste şi încă o dată, pentru ultima oară, mă urăsc pe mine în incapacitatea mea de a privi obiectiv viaţa. Nimic nu ar putea fi vreodată perfect atâta timp cât voi continua să fiu idealistă, să mă otrăvesc cu nevoi viitoare, ignorându-le pe acelea prezente. Aşteptările mele trebuie de acum înainte să vină din partea propriei persoane şi să se lovească de bariele binelui, nemai lăsând ca până acum, să se blocheze la contactul cu lumea. Căci, veşnica mea latură nemulţumită, nu-mi va aduce niciodată fericirea, iar veşnicele văicăreli mă vor transforma într-o văduvită de mine însămi. Învăţ să mă respect şi să te respect, să ne respect şi mai departe să vă respect. Iar în ceea ce-l priveşte pe el, el... cel prezent, cel ce este nu cel ce aş vrea sau aştept să fie... pe el... îl apreciez. Şi da, luptă pentru mine dar eu mă opun. Fiindcă am suferinţă în program. Dar, programul s-a terminat, viaţa e frumoasă când înveţi să primeşti şi să dăruieşti dragostea ta fără a mai căuta vină sau vreun ipotetic "de ce". Atâta timp cât gândesc că nu va fi bine, niciodată teama mea nu va înceta şi mă voi răscoli în acelaşi pat al durerii în care propriu-mi supraeu se va amuza de prostia mea şi se va hrăni cu lacrimile mele. Nu vreau să mă sting, nu vreau să devin o victimă, nu mai vreau să judec şi încetez a crede în nimic. De acum, viaţa mea... este a mea. O trăiesc în deplină linişte cu lumea exterioară şi evit să cred că schimbul îmi va genera vreodată fericirea, dacă nu învăţ să o văd în ceea ce deja am.
Sunt feminină... oricât aş încerca să ascund. Echilibrul va fi în mine... şi de acum deja este. Încetez. Autoconvingerea şi-a jucat rolul în trecutul apropiat de o secundă. Acum m-am metamorfozat, am evoluat şi mă îndrept spre explorarea fiecărei particule din mine. Sunt om şi sunt fericită, departe de greutăţile pe care, ca om, le voi întâmpina.