Nu am chef azi

Mama obişnuieşte să mă certe dacă afirm că sunt plictisită. Pentru ea acest lucru înseamnă că nu am nimic de făcut, iar în această situaţie trebuie... să mă fac cumva utilă. Dar, deşi nu îmi place să spun asta, greşeşte! M-am plictisit de ceea ce fac. M-am plictisit de scenariul pe care îl am de interpretat la infinit. E atât de sec şi lipsit de culoare... Nimic care să mă scoată din această monotonie acerbă. Dar trebuie să-mi duc la bun sfârşit soarta. Nu mă pot opune destinului, dar măcar încerc să lupt cu el.
În vorbe. Căci în fapte nici măcar să lupt nu mai ştiu. Sunt înconjurată de oameni ce se complac în comoditatea lor, oameni ce nu fac nimic - şi nu pentru că nu ar putea, ci fiindcă este mai comod să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Cum mai pot eu razbate cand am de-a face cu ei? Când ei sunt viaţa mea? De unde forţă? Duc lipsă de încurajare şi competiţie, ajutor, un braţ care să alerge lângă braţul meu şi să mă ajute, să mă sprijine atunci când obosesc, dar să nu mă lase prea mult pe loc, ci să îmi sporească dorinţa de a ajunge la destinaţie.
Dar nu. Ei mă aşteaptă pe mine. Se aşteaptă de la mine să am forţa de a face singură acest drum... şi nu numai până la destinaţie ci "hin und zuruk". Măcar ştiu un lucru... dacă hotărăsc să mă întorc din drum... are cine să mă aştepte. Asta dacă nu cumva sunt prea ocupaţi cu pierderea timpului deconstructiv.
Dar degeaba mai vorbesc. Trebuie să ştiu că "aşa sunt ei" şi să mă obişnuiesc cu asta... căci eu nu pot funcţiona de una singură, ci mă alimentez cu forţă, pentru a atinge absolutul. Aş putea fi o valoare, aşa cum ar putea fi toţi cei din jurul meu... dar nu sunt şi asta fiindcă urmez majoritatea la groapă fiindcă nu pot lupta singură în minoritate... eu împotriva morilor de vânt.