În vizită la... părinţi!

Azi am trecut prin ceva ce chiar m-a marcat... pozitiv... şi mi-a umplut inima de bucurie. :D
-Asta până să mă enervez, desigur :))-

În fine, cum mă văitam de foarte mult timp că mi-e dor de ai mei care, de când s-a lăsat căldura, fac naveta la Călimăneşti şi stau acolo, am hotărât ca astăzi -că tot plec mâine la Focşani şi apoi tot înainte...- să mă duc să le fac o vizită. N-am putut dormi toată noaptea - de cald şi rău. Am răcit - iar de dimineaţă m-am urcat în tren. Aici am înţeles că lumea e plină de rurali retardaţi săracii. Ori asta, ori sunt eu incredibil de inteligentă. Dar tind să merg pe prima variantă. Nişte copchii de gen masculin reprezentanţi ai generaţiei din care cu umilinţă fac şi eu parte aveau discuţii serioase. Eu aproape mă învineţisem de la cât mi-am izbit capul de geam din cauza râsului.

Măh rog, ziceam. Da. Şi am ajuns la ai mei... care au fost chiar şocaţi să mă vadă (nu în sens bun ci în sens... incredibil, extraordinar, maxim de fericire). Asta m-a dus cumva cu gândul la momentele în care mă voi întoarce de la facultate şi îi voi găsi ca şi acum, amândoi prin casă, văzându-şi liniştiţi de treabă. Aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Mi-au arătat ce au mai lucrat la casă, grădina, pomii, piscina, Blacky - tuns. Superb. Un colţ mic rupt din Rai... iar ei - îngeri întruchipaţi în oameni.
Am stat în primă fază cu mami de vorbă (ca între fete), după care m-am transferat în piscină unde timp de câteva ore i-am povestit lui tati cam tot ce am făcut eu... mereu mă ascultă şi râdem împreună. Chiar mi-era dor. Mi-a adus prânzul pe o tavă şi am mâncat din apă... superb!
Parcă mi-a părut şi rău când a venit momentul să plec acasă, înapoi la realitatea mea, la bagaje, strănuturi, şerveţele mototolite, calcule, ţărani (ai secolului XIX), stres, idioţenii şi bla-uri.
Până în ultimul moment, când deja trenul mi i-a lăsat în urmă, am stat şi am citit sinceritatea din ochii lor. Mi-a fost chiar dor de strâmbăturile tatei.
Sunteţi geniali oamenilor!
Vă iubesc!