Tu cum dormi?

Well... cum afară plouă, mi-am terminat proiectul la psihologie, citesc despre tipologia personajelor şi mă străduiesc să extrag citate pentru cel de la română... am zis să profit de ocazie pentru a mai downloada câteva cărţi virtuale de caracterologie, simbolistică, analiză... Speram să găsesc "Your personality code" de Renee Maas, când am descoperit altceva foarte interesant. Este vorba de personalitatea individului evidenţiată prin poziţia corpului în timpul somnului. Am mai citit cândva despre acest subiect dar aici este ceva mai interesant prezentat. Acum... sunt curioasă... tu cum dormi?

Incoerenţa e la ordinea zilei

Cică sunt bine... asta dacă era cineva în afară de mine... curios. În fine, e bine... doar că nu mai am net pe calculatorul meu din cauza pppoe RDS fiberlink :-L şi trebuie să cam stau cu "miloaga" la tata pentru a mai putea lucra ceva. Nu că ar fi rău, dar nu-mi place ideea. Îmi place calculatorul meu, camera mea, netul meu. Măh rog.
În rest sunt relativ bine. Trag pe ultima sută de note că nu prea am, mă pregătesc de vacanţă (5 săptămâni şi 2 zile până la ziua mea)... în principiu fac şi eu ce pot. Sunt foarte ocupată. Şi venind vorba de asta... nu prea mai dorm noaptea. Visez urât şi mi-e foarte cald. Paradoxal având în vedere că toată ziua am dârdâit de frig.
Se înţelege oare cît mi-e de "bine"? :( Râd mult... ca nebuna. Mereu când sunt nervoasă ori tristă am două variante: să o arăt şi să fac urât ori să nu o arăt şi să par incredibil de fericită. Nu mai contează, sunt incoerentă. Sunt prea agitată, sper să treacă mai repede şi să îmi revin. E stupid dar n-am încotro. Mă străduiesc. Noapte bună.

Friguri şi ţânţari

Fratee... când se vor opri oare toate tâmpeniile astea? Când voi putea respira în sfârşit liniştită fără să izbucnesc în lacrimi şi să împrăşti ură în jurul meu? Când oare voi depăşi această ipostază de a zâmbi o clipă şi a superi la nesfârşit? De ce se joacă atât soarta cu mine? M-AM SĂTURAT!
Nimeni în lume nu merită atâta suferinţă, nimeni în lume nu merită să fie atât de confuz şi de îndurerat şi forţat să zâmbească. Ştii măcar ce e în inima mea? N-ai cum. Mă vezi zâmbind, mă vezi executând comenzi dar... nu mai e mult şi o voi lua serios razna. Bateriile-mi sunt pe terminate şi neuronii praf. Înţeleg că o supărare nu vine niciodată singură dar... mai dă-le *** de supărări că prea s-au adunat toate pe capul meu. Deja nici nu mai ştiu pentru care din ele sufăr. Mă trezesc doar izbucnind de durere, cu inima roasă şi fără forţă de a mă ridica şi ajung la un momentdat să mă întreb pentru ce sunt astfel. S-au adunat prea multe. Chiar atât de matură trebuie să fiu? Să îndur atâtea... Mă gândesc dacă eu am greşit. Se vor îndrepta toate când voi învăţa să... să ce? Dă-mi un pont! Când voi învăţa să apreciez? O fac şi acum, sau mai exact acum mai mult ca niciodată. Turbez singură. Niciodată n-am avut răbdare. Poate că asta trebuie să învăţ, să aştept... dar tare greu mai e.

Chimps are people too

Iar am făcut o plimbare pe profilul celor de la BBC, ca de obicei... şi am descoperit încă un "documentar" foarte drăguţ. Voi ce părere aveţi? Împărţim 99,4% din ADN-ul nostru cu cimpanzeii... sunt cimpanzeii oameni?

Bla bla bla

Mi-aş dori să pot privi cu alţi ochi milioanele de nuanţe şi cuvinte ce se rotesc în jurul meu. Să fiu surdă când îmi cer să vorbesc şi mută când vreau să mă ascult. Nu vreau să mă mai întrerup crezând în victimizarea furnicii şi nici să mai nutresc sentimente inexistente. Dezvolt degeaba în jurul meu aureole colorate şi cred în obiceiuri apotropaice demult uitate. Vorbesc în sentimente, culori, simboluri. Cum? Simplu. Urmăreşte-mi o clipă rătăcirile printre cuvinte şi vei înţelege. Mă simt atacată de această cultură de nimic. Cultivăm nimicuri goale… nici măcar nimicuri volubile sau orice alte tipuri de nimicuri. Nimicuri nimicuri – şi e grav. Cum pot eu să mă împotrivesc? Cum poate un om să răstoarne planeta când nici măcar nu ştim în ce parte suntem… Dacă să zicem că prin absurd noi suntem cei ce stăm cu capul în jos? Nu putem ştii care sunt picioarele universului şi care-i faţa sau încotro mergem: spre bază sau spre vârf. Oricum continui să cred că stăm cu picioarele în sus şi pupăm universul în negru. 

Demoni

Acum observ că mereu las impresia unei stări generale de durere, pesimism, negativism şi tot tacâmul. Puţine sunt momentele în care am puterea de a scrie de bine, sau de a păstra întipărită în minte o astfel de întâmplare plăcută. Capul meu (cel puţin acum) e un amalgam de urlete diferit nuanţate îmbinate cu evenimente în genul ştirilor de la ora 5 (17). Nu mă uit la ştiri. Le dispreţuiesc din inimă… nu fac altceva decât să formeze dovada unei lumi de oameni plictisiţi, fără viaţă şi cu mult teribilism şi chef de a vedea ce mai face capra vecinului… „a mai murit vreo capră? Sau mai bine… vreun vecin?”
Ne mâncăm mai ceva ca… sălbaticii.
Dar în fine, nu despre asta era vorba. Deseori aud cuvinte şi replici în dezacord total cu propria-mi opinie, de asemenea deseori mi-aş dori să pot face lucrurile să meargă perfect dar parcă nici nu mă mai străduiesc când ştiu că oricum nu va aprecia nimeni sau că îmi storc toată energia într-o direcţie total inutilă. Nu fac lucruri de suprafaţă – de faţadă, nu mă caracterizează. Nu stau să deschid un dialog când ştiu prea bine că oricum din punct de vedere comprehensiv este decât un monolog pe care dacă e să îl iau astfel, mi l-aş putea foarte bine asculta prin interiorizare. Suntem oameni, avem păreri, facem gesturi sub influenţa acelei componente animaliere ce în proporţii mai mici sau mai mari face parte din natura noastră umană: instinctul. Halal animale superioare, fiinţe bio-psiho-sociale… Mie mi-e ruşine cu rasa mea. Preferam să fiu câine. Dar nu am ce face, din păcate şi eu fac aceleaşi prostii, şi eu mănânc din acelaşi „troc” cu aceia care îmi cauzează mie acum durerile acestea îngrozitoare de cap, şi eu trăiesc sub aceeaşi ramură de nuc. Cefalee… are rost să mai zic îngrozitoare? O fi pleonasm. În fine, nici nu mai văd bine… cred că acesta e şi motivul pentru care am mâncat 2 castroane de spumă de căpşuni luând în considerare faptul că nu-mi plac căpşunile. Măh rog. Nu mai contează. O zi bună!

Comoara mea neagră

Baie duminicală. Veselie, sărbătoare, grătar, bălăceală - pauză. M-am îndrăgostit de ochii lui micuţi şi negri. Ador câinii dar el e mai mult decât atât. Inteligenţă canină - extraordinară. Jucăuş, simpatic, devotat.
Sunt obosită că de n-aş fi fost astfel probabil aş fi încercat să rezum ziua de astăzi care a fost foarte simpatică. Mi-am făcut un prieten adevărat (care a plâns după mine la plecare de mi se rupea sufletul), m-am ales cu o serie de zgârieturi pe picioare şi mult chef de somn.

"Iată acum ce ai de făcut: oricum, va trebui ca voi (tu şi defunctul) să vă luaţi rămas bun unul de la altul (cu ocazia unei ceremonii de adopţiune). Atunci sufletul defunctului va pleca departe, sigur şi repede. Tu va trebui să adopţi pe cineva şi va trebui să nutreşti faţă de el exact aceleaşi sentimente ca şi faţă de ruda ta moartă şi vei fi faţă de cel adoptat exact în acelaşi raport de rudenie. E singurul mijloc pentru ca sufletul rudei tale să se îndepărteze sigur şi repede" (T. Michelson "Notes on Fox Mortuary Customs and Beliefs" - am extras fragmentul dintr-o carte foarte interesantă pe care am citit-o în câteva ore pe nerăsuflate: "Invocarea morţilor şi coborârea în infern" de Pierre Brunel)


L-am făcut puţin Punk dar... nu se supără :)) Era simpatic. Tiranosaurus Blacky :))

Mult mult nimic.

De aseară sunt fericită - mi-era şi dor să mă mai culc zâmbind, îmbrăţişând perna şi cu speranţa unei zile viitoare fericite. Azi... deşi m-am simţit cam slăbită, mi-a fost bine. Da, am slăbit. Mereu slăbesc. Îmi convine dar totodată mă îngrijorează ideea că într-o zi aş putea descoperi că metabolismul meu este complet dat peste cap şi că aş putea suferi de vreo boală ceva mai gravă decât nelipsita gastrită.
Mă gândesc acum decât la cum aş putea să fiu utilă şi la rochia aceea pe care nu am mai găsit-o în magazin! Fir-ar! Aşa păţesc mereu... mă uit la ele cîteva săptămîni în şir dar parcă aştept să se vîndă pentru a-mi veni şi mie totuşi inspiraţia să scot banii din buzunar. Sunt avară şi asta pentru că ştiu că sunt mână largă. Dacă mă pun pe cumpărături nu mă las până nu îmi las buzunarele să se aerisească.
Mâine îmi văd şi eu clona canină - frumosul meu pui negru de caniche pe nume Blacky despre care mama îmi povesteşte mereu că e la fel de inteligent şi de şmecher ca mine. Mă simt flatată, măcar mă mai consideră cineva inteligentă. L-au luat luni, s-au gândit la mine când l-au luat... eu nu am apucat încă să-l cunosc dar sunt nerăbdătoare. Nu-mi plac câinii mici, îmi plac ciobăneştii dar... sunt convinsă că voi iubi şi jucăria asta neagră, creaţă şi cu ochi de bomboane (am văzut poze...).

ABCDEFGHIJKLMNOPQRSTUVWXYZ

E ciudat. Unora chiar le place să mă audă vorbind, povestind, mimând gesturi sau orice... să mă aibă în preajmă şi sunt persoane care mai curând mi-ar da în cap. Uneori chiar eu sunt una dintre ele. Uneori îmi place să mă aud, să mă ascult şi să mă înţeleg dar alteori mi-aş da foc. Am momente când sunt atât de nonconformistă, independentă şi zăpăcită, iar alteori sunt mai rău ca o bătrână de 80 ani lipsită de puteri şi plicitisită, legată o viaţă de reguli şi standarde.
Mai am ceva timp de aşteptat până voi începe să mă simt mai bine. Acum că ştiu, sunt mai liniştită. Am atâtea pe cap, atâtea lucruri drăguţe, activităţi, cărţi de citit... lucruri ce ar putea ajuta în a omorî util timpul. Am lăsat astăzi acea panglică neagră liberă, să plutească pe apă spre răsărit... sau spre apus. Încotro va hotărî.
Sunt curioasă totuşi dacă va observa acea mică "surpriză" şi cum va reacţiona. (Da, ştiu, sunt idioată :lol:)

Happy Name day...

Sunt în tratative cu timpul şi spaţiul. Lucrez, învăţ, încerc. Mă rog. La mulţi ani, mami! La mulţi ani tuturor Elenelor şi Constantinilor! Nu am inspiraţie aşa că vă rog să luaţi cuvintele ca pe cele mai sincere destăinuiri şi să aveţi parte de toată căldura sufletească din lume.

A thing I found on the internet when I was looking for some BBC extra...

Greu...

M-am lăsat furată de peisaj... nu cel exterior ci acela interior, al sufletului. Îmi bubuie inima în piept şi nu înţeleg de ce. Capul parcă explodează şi raţiunea mi se împrăştie în milioane de bucăţele. Mă simt beată. Simt cum stau cu suflarea tăiată, cum mi se învineţesc ochii şi se fisurează nările şi cum aştept ceva ce nici nu am idee de va veni. O clipă, o lacrimă, un gram de linişte - suficiente pentru a-mi aminti cum e să trăieşti cu inima răspândită în lumea largă, pe urmele aceluiaşi lipsit de timp şi de spaţiu el.

Deja m-am obişnuit să nu mai înţeleg nimic. Simt cum mă doare toată fiinţa, cum mă zgârie pe interior gândurile şi cum sfâşie nemiloase din vene particulele de oxihemoglobină. Timpul se scurge prea încet şi eu aştept la nesfârşit să răsune în mine murmurul pelagic al Sfintelor cuvinte de-nceput. Aştept încă o clipă. Ţâşneşte sângele în timpane. Mi-aud chiar gândurile în ecou şi nu mai pot. Urlu de durere. Mi s-au îngroşat arterele şi vreau să explodez, să mă transform în aer şi să zbor într-acolo să-l mai privesc o clipă, ca în vremurile bune. Suferim împreuna, dar vreau să îi preiau suferinţa, să mă aduc la pământ şi să-l privesc cum îmi zâmbeşte de sus şi cum mă cuprinde în braţele-i de înger.
Mi-e dor. Mi-e cumplit. Mi-e groaznic. Mi-e toată seria sinonimică şi mai mult. Cred că sunt blestemată, cred că e cineva în lume care mi-a adunat firele de păr şi mi-a făcut vrăji să mă reîndrăgostesc de el în halul acesta tocmai acum când îmi impun să-l las să îşi revină. Ca fată, vreau să îi ofer alinare, să-l ştiu bine şi să-i simt aprecierea, dar acum... doar liniştea e singura ce-l mai alină - şi eu nu mai pot.
Fă, Doamne, câteva săptămâni să treacă mai repede, ia de pe mine această greutate şi ajută-mă să recapăt ceea ce-am pierdut: încrederea.