Demoni

Acum observ că mereu las impresia unei stări generale de durere, pesimism, negativism şi tot tacâmul. Puţine sunt momentele în care am puterea de a scrie de bine, sau de a păstra întipărită în minte o astfel de întâmplare plăcută. Capul meu (cel puţin acum) e un amalgam de urlete diferit nuanţate îmbinate cu evenimente în genul ştirilor de la ora 5 (17). Nu mă uit la ştiri. Le dispreţuiesc din inimă… nu fac altceva decât să formeze dovada unei lumi de oameni plictisiţi, fără viaţă şi cu mult teribilism şi chef de a vedea ce mai face capra vecinului… „a mai murit vreo capră? Sau mai bine… vreun vecin?”
Ne mâncăm mai ceva ca… sălbaticii.
Dar în fine, nu despre asta era vorba. Deseori aud cuvinte şi replici în dezacord total cu propria-mi opinie, de asemenea deseori mi-aş dori să pot face lucrurile să meargă perfect dar parcă nici nu mă mai străduiesc când ştiu că oricum nu va aprecia nimeni sau că îmi storc toată energia într-o direcţie total inutilă. Nu fac lucruri de suprafaţă – de faţadă, nu mă caracterizează. Nu stau să deschid un dialog când ştiu prea bine că oricum din punct de vedere comprehensiv este decât un monolog pe care dacă e să îl iau astfel, mi l-aş putea foarte bine asculta prin interiorizare. Suntem oameni, avem păreri, facem gesturi sub influenţa acelei componente animaliere ce în proporţii mai mici sau mai mari face parte din natura noastră umană: instinctul. Halal animale superioare, fiinţe bio-psiho-sociale… Mie mi-e ruşine cu rasa mea. Preferam să fiu câine. Dar nu am ce face, din păcate şi eu fac aceleaşi prostii, şi eu mănânc din acelaşi „troc” cu aceia care îmi cauzează mie acum durerile acestea îngrozitoare de cap, şi eu trăiesc sub aceeaşi ramură de nuc. Cefalee… are rost să mai zic îngrozitoare? O fi pleonasm. În fine, nici nu mai văd bine… cred că acesta e şi motivul pentru care am mâncat 2 castroane de spumă de căpşuni luând în considerare faptul că nu-mi plac căpşunile. Măh rog. Nu mai contează. O zi bună!