Dureri şi pauze

În momente ca acesta... nu mi-aş dori decât să scriu. Orice. Nici nu mai contează până la urmă ce. Stau pe o parte, cu picioarele strânse la piept, cu lacrimile îmbibate în durere şi smulse parcă, împletite în păr, cu miros de indometacin şi nurofen şi mă străduiesc să aud mai mult decât un vâjâit continuu ce se vrea melodie. Mi-e rău şi cel mai tare mă doare (exceptând fizicul) că nici măcar orgoliul nu-mi poate fi hrănit. Mă simt atât de incapabilă de reacţie, atât de jignită şi de lovită încât abia ce mai pot ridica ochii spre calculator.

Nu văd nimic, nu aud nimic, nu înţeleg... nimic. Mă doare pieptul, mă doare inima. Burta parcă nu mă mai lasă şi spatele, rinichi, ovarele, stomacul, picioarele, oasele...toate şi-au propus să îmi transforme ziua într-un coşmar. Aş vrea ca măcar moralul să-mi fie ridicat, mi-aş dori ca măcar fruntea să mi se descreţească şi să nu mă mai simt ca şi când aş fi sub efectul vreunei băuturi alcoolice. Căci nu sunt. 

Iar vreau atâtea şi iar mă dezamăgesc singură. Măcar de aş înţelege odată că nimic din ce pare nu există, măcar de aş învăţa să lupt şi să fiu mai puternică decât umbra care se sparge când dă de un gram de lumină mai puternică. Sunt sătulă de atâtea mărci, branduri, atâtea cerinţe şi posibile rezolvări. Sunt la fel de sătulă şi de încrederea mea oarbă şi de această serie de... dezamăgiri ce pare interminabilă. Nu ştiu cum şi de ce, dar tare adevărat este că un necaz nu vine niciodată singur. De vreo lună experimentez continuu necazuri, supărări şi situaţii dificile din care trebuie să mă strecor şi pe care trebuie să le rezolv. Se vor termina vreodată? Înfrunt, mă întăresc, dar oare nu este prea greu drumul meu de iniţiere în viaţă? Nu pot oare să iau o pauză...?