Matematică de viaţă... fără rezolvare sau sens.

Tic… tac… şi totuşi nu tac. Totuşi acest aparent insignifiant „tac” îmi trezeşte în amintire tot felul de imagini şi de detalii ce pentru unii poate sunt uitate, dar pentru mine nu. Nu pot să tac, nici măcar atunci când o fac. Asta pe de-o parte, pe de altă parte… făceam schimb de tac. Mai ştii? Jucam în aceeaşi echipă şi tu trişai. Acelaşi joc, protagonişti diferiţi, aceeaşi acţiune. Chiar şi inima îmi bubuia în piept la fel. Mi-e dor de aceste imagini animate, ce sunt totodată mai mult şi mai puţin decât nişte „.gif”-uri.
Trăiesc încă o dată în trecut. Două plane paralele, dintre care unul cu o arie mai mare, iar celălalt puţin mai adus în prezent, sunt acum tăiate de un al treilea plan ce are cu totul alte proprietăţi şi se numeşte „eu”. Încerc să văd asemănările şi deosebirile dintre cele două şi simt cum parcă sângerează. E de la tăietură. Se pare că planul „eu” ce le taie pe celelalte două „el” şi „tu” este totodată fracturat de acestea. De ambele simultan. Hmmm…
Nu mai ştiu acum care plan zgârie mai tare şi care a atins epicentrul, însă cert este că durerea nu mai cunoaşte alte coordonate decât punctul de intersecţie al diagonalelor planului „eu”: inima.
Acum, să dau puţin pagina şi să trec la lucruri ce oricum nu sunt concrete… nu ştiu ce trebuie să mai fac. Am o ecuaţie cu două necunoscute şi trebuie să o rezolv dar nu primesc suficiente date. Tare mă tem că va rămâne aşa. Începe să mi se pară tot mai greu de înţeles, tot mai ambiguu totul, încep să cred că m-am minţit mereu că voi ştii şi, după calcule alambicate nu reuşesc decât să mă încurc în necunoscute şi să o las baltă. Hmm, necunoscute sau poate „necunoscuţi”. Gândesc prea mult cu inima.