Greu...

M-am lăsat furată de peisaj... nu cel exterior ci acela interior, al sufletului. Îmi bubuie inima în piept şi nu înţeleg de ce. Capul parcă explodează şi raţiunea mi se împrăştie în milioane de bucăţele. Mă simt beată. Simt cum stau cu suflarea tăiată, cum mi se învineţesc ochii şi se fisurează nările şi cum aştept ceva ce nici nu am idee de va veni. O clipă, o lacrimă, un gram de linişte - suficiente pentru a-mi aminti cum e să trăieşti cu inima răspândită în lumea largă, pe urmele aceluiaşi lipsit de timp şi de spaţiu el.

Deja m-am obişnuit să nu mai înţeleg nimic. Simt cum mă doare toată fiinţa, cum mă zgârie pe interior gândurile şi cum sfâşie nemiloase din vene particulele de oxihemoglobină. Timpul se scurge prea încet şi eu aştept la nesfârşit să răsune în mine murmurul pelagic al Sfintelor cuvinte de-nceput. Aştept încă o clipă. Ţâşneşte sângele în timpane. Mi-aud chiar gândurile în ecou şi nu mai pot. Urlu de durere. Mi s-au îngroşat arterele şi vreau să explodez, să mă transform în aer şi să zbor într-acolo să-l mai privesc o clipă, ca în vremurile bune. Suferim împreuna, dar vreau să îi preiau suferinţa, să mă aduc la pământ şi să-l privesc cum îmi zâmbeşte de sus şi cum mă cuprinde în braţele-i de înger.
Mi-e dor. Mi-e cumplit. Mi-e groaznic. Mi-e toată seria sinonimică şi mai mult. Cred că sunt blestemată, cred că e cineva în lume care mi-a adunat firele de păr şi mi-a făcut vrăji să mă reîndrăgostesc de el în halul acesta tocmai acum când îmi impun să-l las să îşi revină. Ca fată, vreau să îi ofer alinare, să-l ştiu bine şi să-i simt aprecierea, dar acum... doar liniştea e singura ce-l mai alină - şi eu nu mai pot.
Fă, Doamne, câteva săptămâni să treacă mai repede, ia de pe mine această greutate şi ajută-mă să recapăt ceea ce-am pierdut: încrederea.