Lecţie de zbor

Te aud şi mă umplu de bucurie,
sclipire.
Ai un „ceva” care mă face să cred că tu 
eşti aripile mele, amândouă…
Nu ştiu să zbor, n-am ştiut niciodată 
deşi cândva mă credeam instructoare.
Mă dădeam mare.
Nici cum e să te visezi zburând 
nu ştiu.
În realitate, mă ridicam singură 
pe vârfuri… şi „cineva” îmi acoperea ochii 
cu mâinile sale.
Îmi lăsa impresia oarbă că
se poate.

Acum, îţi şoptesc toate visele 
şi încerc să mă desprind 
de marginea covorului – a podelei.
Atunci, apari tu şi mă cuprinzi – 
tot cu mâinile!
Dar de această dată, de mijloc şi…
Mă ridici!
Ba mai mult, am ochii deschişi – 
nu doar pentru o clipă ci pentru totdeauna, 
sau cel puţin aşa spui tu.
Important este că eu…
Te cred!
Nu orbeşte, ci cu bună cunoştinţă.
De ce? Pentru că aşa-mi dictează inima.
Ştii că ea se îngrijeşte de mine,
eu doar o ascult. 
Tac.
Se mai scurge o secundă şi încep iar 
tăcerea.
Nu degeaba, 
ci ca să pot asculta tăcerea ta.
Împreună putem descoperi 
golurile cuvintelor 
ce dau naştere 
zborului!