Întuneric

Nu găseşti niciun motiv, niciun gând... nimic din ce ar putea explica tristeţea ta. Nu mai ştii încotro să te îndrepţi şi stai solitar, sub felinar, în mijlocul drumului privind cum pe cer norii se deplasează prin întuneric. Cândva credeai că e perfect dar e atât de rece... s-a dispersat imaginea perfecţiunii tale. Sunt culori şterse de ploaia ce tocmai a încetat... iar tu eşti curcubeul, dar faţa-ţi tristă - nici măcar inexpresivă - nu aduce deloc speranţă. Nimic...
... şi iar se scurge timidă o lacrimă fără sens... niciun motiv, nicio raţiune, doar o lacrimă fără vină. Picăturile ploii adunate în sufletul tău... se scurg. Ai vrea să înaintezi, să te eliberezi, să accepţi condiţia şi să pleci spre o nouă stradă, sub o nouă stea... pe stradă. Dar nu poţi.
Nu poţi... căci această răceală este deja parte din tine, deşi ştii că în spatele tău mai este şi umbra ta... şi deşi te doare solitudinea, nu vrei să laşi strada ta în urmă, nu vrei să-ţi părăseşti umbra. Iubeşti libertatea, vrei lumină şi culoare, nu mai exişti pentru umbra ta decât când te mai luminează câte o maşină... şi atunci se învârte în jurul tău până ce se pierde iar în întuneric - dar exişti. Poate în lumină vei găsi iar durere şi haos...

... şi totuşi îţi iubeşti umbra.


(Mulţumesc, Alex, pentru melodie!)