Adolescenţa

Ce se întâmplă cu noi? Odată cu vârsta creşte şi prostia din noi... devenim mai imaturi decât eram înainte, facem gesturi tâmpite şi râdem mult. Am învăţat să plângem, să râdem, să iubim şi să suferim, dar tot acest amalgam de trăiri nu a făcut decât să ne transforme în sclavi ai unor păreri, sclavi ai clipelor. Trăim într-adevăr clipa dar... pe urmă realizăm că am fi vrut să spunem mai mult, să ne prostim mai puţin şi... DOAMNE! Cum să spunem aşa ceva? Cu doar câteva clipe în urmă nu am fi fost capabili de un asemenea gest. "Se află şi ei în treabă" mi se răspundea când eram la vârsta întrebărilor, în legătură cu aceia care trăiau în veselia adolescenţei. E frumos, nu neg. E frumoasă această "aiureală" generală. Îmi place că suntem curioşi, suntem frumoşi, suntem prinşi într-o campanie a inocenţei idioate mascate şi spun asta fiindcă noi... noi habar n-avem câtă puritate ne străluceşte încă în ochi. Dorinţă de viaţă, suprimată uneori... dar ce revine apoi la cote maxime după un zîmbet, îmbrăţişarea unei prietene ori sărutul lui...
Nu facem decât să epatăm şi să iubim viaţa... şi realizez acum, că şi atunci când plâng, şi atunci când sunt învăluită în energie negativă... iubesc viaţa. Vrem mereu mai mult, dar în realitate ne temem. De-asta nici nu acţionăm. Din frică. Şi frica este cea care ne trece uşor prin toate aceste faze. Dar consider că uneori este bine să ne fie frică. Trăim în continuare inocenţa.