Din trecut

În ultima vreme sunt foarte "rătăcită", debusolată... aşa că nu m-am prea putut aduna spre a mai scrie ceva. Totuşi am aflat aseară, în timp ce o familiarizam pe sărbătorita zilei de astăzi, minunata mea prietenă Adina (încă o oră jumătate şi devine majoră), cu malul Oltului, cu locurile în care îmi întipăresc clipele de veşnicie şi cu bunele mele prietene de acolo... că am câştigat un premiu la Vâlcea artistică (consurs la care m-am înscris prin primăvară, chiar în ultima zi de înscrieri, forţată chiar... de Adina). Mare mi-a fost mirarea întrucât uitasem de acest concurs.
Îmi amintesc şi acum cum am ataşat în mail proza ce îmi bântuise oarecum zilele respective. Eram într-un moment de maximă sinceritate.
Textul este următorul

Motto: „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (Corinteni 13:13)

Momentul 1
Da, e tare uşor să pui o piesă de pe youtube pe blog, e simplu să asculţi o melodie şi poate chiar să îţi placă. E muzică, sunt versuri, e mesaj… dar nu e atât de simplu să trăieşti acelaşi moment pe care îl trăieşte şi celălalt ascultând liniştea ta. Învăţ să mă metamorfozez în gânduri, învăţ să fiu mai mult decât un deget de la mână – fie el cel mic sau mijlociul. Nu mai sunt de mult un semn, am depăşit momentul în care îmi strângeam în braţe compromisul, am trecut mai departe la paşii următori şi m-am răstignit pe crucea propriulu-mi păcat. Refuz să cred că mai vreau să fiu cine am fost, închid ochii zilei de ieri şi pornesc spre azi pentru a ajunge la mâine.
Am cântat şi despre „iubiri eterne”, „am cei mai grozavi prieteni”, „de-ai fi tu salcie la mal” dar şi despre „drumurile noastre” şi „nicio lacrimă”. Am murit, încă o dată mă străduiesc să ajung înapoi în corpul meu, mă abat după sunetul tunetului, dar mi-e teamă să nu prind fulgerul. Nu mai vreau nimic, sunt învăluită în negru, alb şi violet. Îmi trăiesc regala moarte printr-o privire pe sub sprâncene şi mă abţin de la a vorbi independent de cuvintele pe care privirea-mi fixă le grăieşte. E întuneric şi înnorat. Se apropie dimineaţa, începutul drumului meu. Poate că voi zâmbi, poate că voi învăţa să păşesc pe un drum nou şi totuşi vechi. Poate că acum nimic altceva decât cagula nu mă mai învăluie. Am trupul rece şi o aceeaşi răceală îmi îngheaţă inima. E timpul să o trec la pauză, bateriile îmi voi fi încă o dată umplute. De mâine voi fi mai puternică.
Resimt tăria, norul meu vine spre mine şi nu mă lasă… nu pot decât luci. Lucesc. Nu eu ci ochii mei. Ei sunt singurele felinare ce mai au încredere în ziua de ieri fiindcă ştiu ce a fost. Eu nu mai ştiu.

Momentul 2
Sunt cuvinte… nimic mai mult de atât. M-am străduit să le prind dar au alunecat. Le-am strâns dar din lăcomie am strâns prea multe şi am rămas cu nimic. Nu mai văd roşul din mine, nu mai ştiu unde este esenţa, unde este gândul sau ce vrea chiar cuvântul. Privesc în vid şi uneori chiar în zid…
Trăiesc în fiecare zi mai mult, mai intens şi dorm mai profund până în momentul când lacrimile mi se usucă, mă alungă într-un cer de unde cad şi mă izbesc de podea – cad din pat – şi mă trezesc. Nu mai vreau să mai visez la chestii idioate, nu mai vreau să mai sper că mâine va fi mai bine fiindcă nu ştiu ce înseamnă bine sau cu atât mai mult „mai bine”. Nu vreau poveşti cu zâne, nu vreau speranţe sau castele fermecate, norişori şi păpădii pe un câmp de albine. M-am plictisit de animăluţe roz şi pufoase care se uită la Matrix şi beau cola, m-am săturat de minciuni şi aberaţii care, săracele, vin bine intenţionate. Şi totuşi fără ele nu te-aş mai accepta… Nu aş mai accepta viaţa fără ele. Dar le arunc în foc acum. Am nevoie de o pauză până ce voi învăţa să culeg flori şi plantate crescute chiar de mine, nu de nişte roboţi cu capete de străchini care nu ştiu ce înseamnă naturaleţe şi de ce la ei funcţionează doar artificialul.
Sunt nori pe cer, nori pe o faţetă veselă, într-un anotimp al soarelui, dar nici că-mi pasă. Nu mai am expresie. Sunt iar ca şi ultima dată „numb” fără a mai ştii ce va vrea mâine de la mine. Mâine… mâine mereu şi-a bătut joc de mine, chiar şi mâine-ul de ieri a fost nesimţit. M-a lăsat să cred că va fi altceva deşi ştiam pe jumătate efectul de spleen. Cred că e ok, cred că e în regulă să greşesc şi să plec mai departe spre nimicurile noastre provinciale – de parcă am mai ştii azi ce sunt alea.
Am vrut cândva – acum câteva minute – să fac o teorie a imposibilului, sau ceva de genul, dar m-am blocat fiindcă am uitat ce presupune imposibilitatea. Imposibilitatea apare atunci când îţi spune „te iubesc”. Deşi dacă stau să mă gândesc mai bine a trecut ceva timp de când nu am mai spus asta şi parcă totuşi ieri am învăţat să-l pronunţ.
Nu mai am, încă o dată, expresie şi mă înec cu putregaiul zilei, mă cufund printre foi şi vorbe. Vreau să meditez… vreau să pot deveni ceva ce nu am mai fost niciodată, am nevoie de o încercare de nepăsare, de un drum dus întors. Oare e mai bine aşa sau va fi mai bine când mi se vor stoarce toate urmele de pe faţă şi voi învăţa că sunt un copil? Sunt? Da, Mă mint singură că îmi pasă ori că îi pasă sau că îţi pasă. Nu mai poate nimeni de existenţa celuilalt. Nu mai există de mult potrivire, nu acum, cel puţin… Devenim oameni, avem 16 apoi 17, 18… 60 ani dar ştii care e adevărata diferenţă între a avea 17 şi a avea 18 ani? La 17 ani nu faci puşcărie. Ha!
Mai ştii cum vroiai ieri să tuşeşti tot amarul? Mai ştii cum te spălai pe faţă cu lacrimile ei? Îmi frec ochiul dar nu fiindcă aş avea intenţia de a lăcrima – învăţ iar să nu mai ştiu plânge – ci fiindcă mă mănâncă ochiul.
De ce oare ne grăbim să fim cineva? Suntem şi acum. De ce trebuie să dai explicaţii pentru ceea ce faci? De ce nu poţi fugi acum în lume? Fiindcă viaţa nu durează doar o secundă şi fiindcă viaţa e o junglă. E nasol să trăieşti după aceste principii expirate dar nu prea mai ai încotro, aşa-i? Sunt un adult în devenire doar că visez. Am vise, sau cel puţin am avut şi ştiu că voi mai avea. Viaţa mea nu e legată de a ta şi nici a ta de a mea sau de a ei/lui. Nu ştiu care e adevărata ta orientare sexuală şi nici dacă obişnuieşti să te masturbezi când nu e nimeni în preajmă. Nu sunt lucruri care să mă intereseze pe mine. Nu vreau să cred că ai experimentat la şapte ani prima atingere sau mai târziu un sărut franţuzesc care să te ducă până în rai şi înapoi. Am iubit şi eu, nu te acuz, dar nu am trăit lucruri mai intense decât ceea ce mi-am putut permite, fiindcă mi-a fost frică să iubesc dincolo de raţiune, aşa cum poate şi-ar fi dorit cel iubit. Sunt totuşi cu picioarele înfipte într-un pământ – mişcător pe drept! A rămas cenuşă, s-au răsfirat oase într-un cortegiu şi am învăţat ritualul morţii continue. Va veni o vreme când voi muri etern, va veni o vreme când nu voi mai ştii sau când voi învăţa să vorbesc mai puţin. Nu vreau un pumn în faţă şi nici o palmă peste ochi… nu vreau să citesc poveşti despre vieţile altora, nu voi avea o poveste fiindcă nu mai există prinţi sau sacrificiu. Mă iubeşti? Te cred? Nu… Nu mai cred cuvinte, sunt sătulă de ele toate şi nu cumva să crezi că te acuz, să nu cumva să crezi că am chef să fiu compătimită: stop. M-am săturat de o viaţă a bla bla-urilor. Nu ştiu cine eşti sau ce vrei, nu ştiu de ce citeşti asta şi nici dacă ai avut curiozitatea de a mă înţelege, dar nu îmi pasă.
Am faţa pătată de un negru amar. Nu e o alăturare bună dar încă o dată nu îmi pasă. E ceea ce vreau eu să fie fiindcă viaţa este o alăturare de rahaturi pe care ni le dorim noi. Unii scriu despre atingeri sub buric sau despre excitare şi infern, alţii despre bluza ei albă şi udă, despre sfârcurile ce ies ascuţite şi obraznice, prin tricou, sau despre dorinţa fizică de neastâmpărat… eu nu. Nu mă pasionează, nu mă atrage… eu scriu despre „N”-uri, despre azot risipit, despre lucruri care nu interesează pe nimeni fiindcă mă pasionează pe mine. Ce îmi pasă că viaţa e plăcere – plăcerea mea e viaţa. Abuz, alcool, ananas şi antibiotic. Nimic mai mult sau mai puţin decât un algocalmin la 16 ani. Altele preferă anticoncepţionale sau ameţeli… eu vreau alinare şi aureole. E o lume nebună, o lume de drogaţi, de paraşute şi de copii naivi şi proşti care vor să fie ca ei.
Nu mă placi pentru că nu sunt vulgară, stridentă şi mă comport ca un copil liniştit ce pendulează între emoţii. Par o proastă doar că nu mă complic să fiu altfel. Nu îmi dai atenţie pentru că nu port fustă de o palmă, n-am bustul de manechin şi nici decolteu adâncit care să te facă să te exciţi indiferent de ce eşti. Aşa e viaţa: nedreaptă. Îţi permiţi să iubeşti pentru un zâmbet dar nu poţi să zâmbeşti pentru iubire. Chiar trebuie să am frizură electrocutată, şuviţe multicolore, pantaloni pe jumătate de fund eventual cu aerisire, extensii, o tonă de fard pe faţă, cuvinte nelegitime, o ceaşcă de cafea, o ţigară, un prezervativ în buzunar şi atitudine pentru a mă place? Chiar numai la nivelul acesta e lumea? M-aş muta pe altă planetă dar nu am canalizare şi nici gravitaţie că sincer, nu-mi place să stau cu „fundu-n sus” sau cu fusta săltată… te mai miri pe urmă de ce nu mai am chef să mai gândesc ceva. La ce folos când acum funcţionăm pe bază de nicotină, cafeină şi spirt?

Momentul 3
O nouă zi, o nouă problemă, o nouă pagină îndoită de la jumătate pe diagonală şi cusută cu aţă albă. Mi-am promis că nu voi fi foarte subiectivă şi că voi trece peste micile demersuri care mă fac să tremur. E incredibil cum de fiecare dată, ca gelatina, ca frunza de plop… eu tremur, când mi-e lumea mai dragă. Întorc degeaba capul în direcţii pe care de mult nu le-am mai cunoscut fiindcă privirea mea nu mai bate atât de departe. E stupid şi totodată atât de raţional. Îmi merit soarta deşi tocmai învăţasem că nu e vina mea.
Încă o dată aici, printre mărăcini măsor iarba din priviri şi înghit în sec. Sec din 1997, an bun… vin vechi. Mi-aş dori totuşi uneori să găsesc o alinare şi să nu trebuiască să o caut altundeva decât la mine.
Trebuia să fi stat acasă, trebuia să nu mă arunc în călătorii şi destinaţii necunoscute de dragul unui nimic existent mai mult sau mai puţin. Nu ştiu ce mai vreau, nu ştiu ce mai gândesc şi gândesc numai ca să cred că ştiu dar e aiurea şi inutil. Acum primesc, acum dau şi niciodată nimic pentru mine. E vina mea încă o dată sau cel puţin el aşa crede iar eu de dragul lui, cred la fel fiindcă nu pot altfel. L-am atacat ca o scorpie ce sunt dar în interiorul meu m-am atacat singură fiindcă involuntar gândul meu tot într-acolo se îndreaptă. Of. E stupid şi zadarnic să mai cred ceva din ce îmi spun. Merg de prea multe zile pe drumul acesta şi tot degeaba. De fiecare dată e vina mea…
Ai fost vreodată pus în situaţia de a alege între a trăi în minciuna altora sau a minţi pentru alţii? Sarcasmul e nelipsit pe cărările vieţii şi totuşi eu rămân pe loc. Sunt o copilă pribegită de propria-i imaginaţie. Gândul meu, cântul meu, glasul meu, totul meu, tot ce ţine de „eul” meu fie el material sau profund… spiritual… totul e înecat în lacrimi amare interioară căci la exterior nu mai am puterea de a le afişa. Nu sunt genul care să-şi ţină lacrimile în frâu dar acum ştiu că e mai bine astfel. Pentru ce să mai las şiroaie pe obraji şi să mă amăgesc o zi întreagă, o săptămâna şi poate o lună, un an? Mai are rost? Mi-aş dori să pot renunţa acum la tot, să devin o plantă de cameră şi să rămân aici, între cei 4 pereţi ai mei, cu vecinii de sus şi cu alergatul după minge al câinelui vecinilor, să rămân cu urletele frenetice ale beţivilor de jos ce privesc din lipsă de viaţă meciul cu ţigara într-o mână şi alcoolul pe masă, aş prefera chiar şi să privesc la infinit maldărul de haine de pe scaun ce nu şi-au găsit încă locul în dulap din lene şi să nu trebuiască să mai ies să dau ochii cu soarele. E primul pas mereu, sau poate al doilea sau al treilea că nici eu nu mai ştiu.
Bănuiam că nu mă voi abate de la regulă nici în acest an, chiar dacă e guvernat de cifra 11 eu rămân pentru mine pe locul 2. Îmi găsesc satisfacţie în toate rebuturile ce mă înconjoară şi renunţ la a trăi. Nu mai am forţă – o vreme. E ceva de moment. Nu mai am forţa să iubesc în schimbul prafului. Sunt sfâşiată pe interior şi nici să mai descriu ce simt nu pot şi nu vreau. Mă izbesc prea puternic de verdele pereţilor şi simt cum mă îmbolnăvesc de ură sau nepăsare… de care dintre ele? Că de amândouă nu prea pot. Sau poate de nepăsare din ură. E doi azi. Doi cinci şapte. Urăsc şapte-le.
… se aud ţipetele îngerilor ajunşi în infern, capul meu e un amalgam de gânduri, culori, cifre şi animale de ceară. Nici iarba nu mai poate creşte acolo, căci intelectul m-a părăsit de mult. A spus că e prea mult foc în mine ca să mai stea. Dar sunt puternică şi nu cedez, decât pe bucăţele. Mă mai încălzesc puţin şi aprind şi torţele cu mintea mea luminată artificial. A rămas un led albastru care licăre exasperant în locul conştiinţei de ieri. Şi totuşi mereu vorbesc de ieri de parcă aş vrea să mă refer la ziua anterioară… dar nu e aşa. Ieri-ul meu a fost cam de mult dar am rămas blocată, oricât de mult m-aş preface că înaintez. Am picioarele tăiate şi mă târăsc ca o lipitoare ce sunt, de pământul murdar. Şi melcii sunt mai fericiţi decât mine. Măcar ei au o casă în care să se poată ascunde atunci când simt că sunt atacaţi ori eu… eu sunt în casă dar trebuie să ies. Trebuie să confrunt lumina, lumea, lumânarea, lustra. E fix. E frig şi cald deopotrivă. Degeaba. Am o obsesie cu chestia asta dar tot nu îmi revin picioarele. Ah, ce prostie! Oi fi eu invalidă de suflet dar tot nu am să ies să cerşesc sentimente, deşi deja am făcut-o. Nu. Nu de acum înainte. Voi spune stop şi voi merge mai departe, altundeva în mine, unde nu voi mai avea cui să cer. Deja sunt acolo…
E exasperant cum conţinutul meu s-a risipit exhaustiv în bătaia unui vânt pe care nici nu ştiu dacă mai trebuie să îl mai cred. Nu mai înţeleg nimic în lumea asta idioată decât că eu le întrec pe toate – sunt cea mai idioată. De ce? Fiindcă nu depăşesc ideea, fiindcă uit de unde am plecat şi nu văd unde am ajuns. Nu mă adresez nimănui şi uneori cred că nici măcar mie. Albastrul zării se îmbină cu un maro pătat şi mă întoarce la nimicul meu complex. E atât de mult nimic în sufletul meu încât aş putea da oricui şi oricum. Vrei puţin nimic? Ia-l pe tot! Nu mă mai linguşi, nu mă mai minţi şi nu mai arunca sare pe rana mea deschis acum şi mereu. Cum de mereu când apare coaja, se găseşte cineva să o rupă? De ce nu se mai vindecă odată? Oare cineva chiar îşi doreşte ca atunci când se va vindeca, finally, să rămână o cicatrice imensă? Ştii, am căzut cândva la sport şi mi-am jupuit puternic şoldul… în câteva zile a apărut cojiţă dar am căzut iar şi iar s-a rupt, iar a sângerat, iar m-a durut. După câteva săptămâni s-a format, am reuşit să o menajez dar… şi acum mai am cicatricea şi e hidoasă şi mă doare gândul că e încă acolo. La fel şi inima mea – păstrează cicatrice. Dar încă e rană, nici măcar vânătaie. Toate vasele de sânge din mine explodează, mai că ai zice că va fi hemoragie interioară şi totuşi mă întreb acum, dacă ar fi… ce ar face, cine? Nimic. Sunt singură în sângele meu pe care cândva îl credeam regal. Nu sunt cal, nu sunt pur sânge, sunt maimuţă, sunt rac, sunt om. Salivez din răsputeri pentru o zi de linişte, o zi de octombrie.
E un purgatoriu de cuvinte acesta, un infern de banalităţi în care eu şterg cu salivă urmele de cariocă. M-am gândit la tine şi mi-a fot mai rău, în nici un caz mai bine… Sunt încă aici, cu picioarele urcate pe masă şi cu fundul blocat pe scaun, sprijin tastatura pe care o invadez cu dansul degetelor mele. N-am mai mâncat de mult din proprie iniţiativă, ţin post negru azi. E sâmbătă, e dor şi e negru total. E doliu deşi nu ştiu pentru ce. Fiecare zi se duce mai departe şi tot mai departe mă duc şi eu cu ziua. Urmează sângele, urmează gâtul rupt şi fulgii de găină. Nu am o păpuşă woodoo, nu am o editură care să mă cenzureze şi nici o imaginaţie prea bogată care să mă poată limita la fabulos. Sunt aici cu-n pix roşu, un elastic albastru şi un beţişor de urechi murdar de ceară portocalie. Mi-e scârbă de mine. E timpul să gândesc, e timpul să trec la operaţii cognitive şi să raţionalizez. Şterg persoane, împart rugină şi durere, înmulţesc momente. Nu mai pot spune nimic de fericire sau de tristeţe căci rod amândouă deopotrivă, din părţi opuse mie. N-aş fi dormit atât de greu dacă nu erau remuşcări, nu m-aş fi trezit tristă dacă nu primeam mesaje şi n-aş fi fost aici dacă nu ar fi existat o altă lume simplistă care să îmi complice existenţa. La asta se pricepe tot omul… de parcă ar fi şi greu rău.
Cândva între noi se întâlnea un fel de homomorfism, dar acum am rămas într-o formă de endomorf deşi credeam că sunt visceroton. Nici eu nu mai ştiu ce mai sunt, ce mai vreau, ce mai există şi de ce. Repet chestia asta la nesfârşit şi în realitate nu am nimic de spus viabil, inteligibil ci doar arunc cu vorbe grele pe care nici chiar ţesuturile mele nu le-ar putea suporta. Vorbe grele în aşternut moale… Gest de filantropie spirituală unde chiar eu sunt neajutoratul sărac. Pleonasm parţial, din care eu ies imparţială. Important e că mă simt, şi mai mult decât atât uneori mă simt chiar bine în ciuda durerilor de spate ce pornesc din faţă: de la piept sau poate din interior, de la inimă. Nu are rost să îmi mai amintesc dedicarea sau expresia chipului privită cu… coada ochiului în timp ce credea că ţin ochii închişi. Am văzut, am înregistrat şi uneori actualizez deşi doar pentru mine. E aiurea şi dureros totodată, e bizar cum nu ştiu decât eu, cum am acceptat şi cum acum suport la fel de solitar. Vroiam o înţelegere eternă pe care să o pot acea mereu şi cuvinte din care să nu pot ieşi, gânduri pe care să le pot împărtăşi, lumânări pe care să le putem aprinde. A rămas scrum. Şi nici nu ştiu de ce mai chem la nesfârşit ziua de ieri şi de ce alerg de la un plan la altul şi de la altul la mine. Atac jumătate din oamenii pe care îi cunosc şi uneori şi pe cei pe care nu îi ştiu. Atac fiindcă sunt atacată, fiindcă trebuie să îmi explic mie ce se petrece, fiindcă m-am trezit într-un pat de gelozie pe care trebuie să-l scutur.
Mi-aş dori să pot da undo în viaţă deşi poate că nu e cel mai inteligent lucru, poate că până la urmă tot aici aş ajunge doar că nu aş mai înţelege lucrurile bune din tot gunoiul acesta. Deja mă văd scormonind într-un sac de gunoi după inele şi cercei scăpaţi involuntar. Subliniez, întăresc şi redau isprava. Dintr-un infinit, jumătate îmi aparţine, restul e praf. Nici nu mai ştiu de ce râdeam cândva, nu mai ştiu ce a fost când şi cum, ştiu doar respingerea, inaptitudinea şi dezolarea. Curiozitatea mă împinge să mai stau o clipă în loc şi să nu pornesc motorul.

Mulţumiri doamnei diriginte pentru popularizarea concursului!