Mai durează mult adolescenţa?

Nu pot să înţeleg cum de unii oameni venerează adolescenţa. Eu sunt deja sătulă de ea. Sunt sătulă de toate, de momente de imaturitate, de gânduri idioate total rupte din context şi de transformări. De asemenea mi s-a luat de interdicţii, de grupuri, de interese şi de socializare. Sunt plictisită. Vreau să nu am treabă cu nimeni, să nu mă mai întrebe nimeni de vorbă şi să mă liniştesc. Să-mi trăiesc povestea, să nu existe secrete, să stau acasă într-o canapea confortabilă şi să ştiu că după meci va veni la mine şi punct. Atât. M-am săturat de nervi şi de utilizarea excesivă a telefonului. M-am săturat să mănânc singură la masă şi să mă consolez cu umbrele şi singurătatea camerei când n-am somn în noapte sau când se strecoară câte un coşmar. Nu mai vreau coşmaruri. Nu mai vreau aşteptare. Nu mai vreau radiaţii. Nu mai vreau liniştea asta distrusă de urletele din capul meu. Nu mai vreau să mă mai aud vorbind cu mine. Nu mai vreau să plâng.
Am depăşit copilăria, a trecut vremea în care vroiam să mă distrez... asta dacă a existat vreodată. Nu mai vreau petreceri, haos, scandaluri sau mai multe feţe cărora să mă confesez. Vreau să fiu adult. Să înfrunt griji, să mă aştepte (sau să aştept pe) cineva acasă, să ştiu ce se întâmplă şi să am linişte curată. Să muncesc, să fiu hotărâtă şi să adorm mereu în braţele cuiva... să urlu la el numai fiindcă nu am loc în pat sau că s-a învelit cu toată plapuma, sau să mă enerveze că a uitat să-mi cumpere absorbantele de care i-am spus ori ciocolata albă... să îl văd jucându-se cu micuţii şi să fiu înţelegătoare când nu păstrează curăţenia ori le permite copiilor prea mult. Pot fi un om extraordinar, pot fi o mamă şi o soţie bună dar, DUMNEZEULE, eşuez complet în a fi copil ori adolescent. Ia-mi povara asta de pe cap şi aşează-mă la casa mea, căci voi înnebuni de dor.