Casablanca (1942)

Vă vine sau nu să credeţi, având în vedere cât sunt eu de pasionată de vremurile de mult trecute... şi cum eu trăiesc mai mult în acelea... ei bine, nu am văzut nici măcar o dată până astăzi Casablanca, deşi e legendă. Ştiam poveşti, melodii... însă nu filmul.
Ei bine, aparent genul meu de film: război şi dragoste la un loc. Problema intervine totuşi undeva în esenţă. Cum eu sunt o paranoică, m-am simţit puţin zdruncinată de acţiune... el, un bărbat care o iubeşte pe ea din tot sufletul, o ia de nevastă, luptă pentru binele lumii, e trimis în lagăr de concentrare. Ea... aparent îl crede mort, se reîndrăgosteşte de un altul. Şi pe acesta în vrăjeşte, află că el de fapt e în viaţă şi-şi ascunde / neagă existenţa. Dispare definitiv. Acest altul pleacă, încearcă să-şi înmoaie inima plină de fiere, se pierde, devine lipsit de scrupule.
Timpul trece, soarta îi readuce împreună, într-un alt context... dar li-l pune în faţă şi pe el. Ea îl alege pe altul, dar acesta lasă mai departe soarta să îşi facă lucrarea. O ajută pe cea pe care o iubeşte... tocmai pentru că... o iubeşte!

Dacă stau să mă gândesc bine, povestea este într-adevăr superbă. Poate nu la fel de uşor de interpretat pentru oricine, însă totuşi m-aş fi gândit să dezbat moralitatea poveştii... şi apoi mi-am amintit cum îmi spune mereu profesorul de religie: "Orice poate fi dezbătut, mai puţin moralitatea cuiva". Şi da, aşa este. Mai bine las povestea cum este... pentru că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti.
Într-adevăr, frica din suflet, teama şi tot ce porneşte din pesimismul acesta puternic ce mă stăpâneşte... toate acestea... mă fac să vreau să gândesc povestea şi să-mi pun întrebări.
Dar o voi lăsa aşa. Este un film superb, cu un scenariu foarte bun ce stârneşte scâneia oricărei inimi romantice, în sensul clasic al cuvântului.