A plecat!

Of... detest "despărţirile"... astăzi pentru o clipă m-am simţit atât de singură... azi toată lumea a plecat din calea mea pentru o clipă... i-am privit plecând pe cei pe care îi iubesc. Şi nici măcar nu am fost eu cea care pleca - ci mereu ei.
A plecat Mike. Câtă melancolie. A luat cu el o părticică mică din mine, i-am pus-o pe furiş în buzunar pentru a mă asigura că nu mă uită şi a ştii că mereu sunt lângă el şi este lângă mine.
L-am privit plecând pe scări, plin de bagaje, supărat... străduindu-se a se arăta neafectat.
Apoi... mami şi tati. Au plecat pentru weekend la Cluj. Şi pe ei i-am privit plecând, îngânduraţi şi îngrijoraţi.
Şi într-un final, am coborât pe beznă din maşină, l-am mai privit o dată în ochi şi i-am spus tremurat "pa". Trebuia să se întoarcă acasă. Nici nu am apucat să mă întorc că l-am văzut plecând. Am vrut să mă opresc... să urc înapoi, să-l iau în braţe şi să nu-i mai dau drumul... dar m-am mulţumit prin a lăsa vântului gândurile mele zăpăcite... şi un "Te iubesc" cu care urechile-i n-au putut fi încântate. Deşi am auzit motorul întorcându-se, când eram pe scări... singurătatea din suflet a fost imensă.
Am ajuns în faţa uşii. Era încuiată. Mă aştepta aceeaşi singurătate de care mă tem şi de care fug. De ce nu puteam rămâne acolo? Am intrat. Singură în cameră. Cu o bucată de ciocolată amăruie - nici măcar nu îmi place ciocolata amăruie. Dar am mâncat-o pe toată în timp ce-i scriam mesaj. Mă îngrozeşte liniştea acum. Cu jumătate de clipă înainte îi număram bătăile inimii, cu un sfert de clipă adormise... şi acum, în prezent... privesc spre cei pe care îi iubesc dar nu sunt aici.
Of. Nu vreau aici. Vreau în lumea mea.
De-abia aştept regăsirea de mâine.