Aşa... de drag.

Te stingi uşor pe ritmul singurei lumânări încă aprinse.
Te privesc şi nu încetez să înfăţişez zâmbetul meu mirific… ştii tu, acela cu ochii lacomi, însetaţi de sânge. Aş muşca din tine cu cea mai mare poftă… n-am inimă, n-am suflet dar pot să împrumut din inima ta o bucată. Poate artera aortă mi-ar fi de ajuns. Chiar mai ai nevoie de ea? De ce? Ce-ţi trebuie să mai respiri? „Cordul” ţi-l las. E un muşchi prăpădit ce oricum nu-şi face treaba. Oricum te stingi, oricum vei fi mortul meu şi eu „legistul” tău, oricum nu ştiu să fac autopsii decât după ce te voi despica complet… ca pe un pui de găină. Te-aş rupe os cu os şi m-aş bucura de sunetul malefic al tendoanelor sfărâmiţate. Vertebre… măduvă. Gunoaie ce vor putrezi într-un final. Ahh… ce-aş muşca din tine, din carnea pieptului tău, să mi se scurgă printre dinţi sângele tău… şi saliva mea. La un loc. Ştiu că nu am fantezie. Nici imaginaţie. Ce-mi trebuie? Sunt realistă. Sunt vegetariană. Eşti medicamentul meu. Nu mai ştiu cum te cheamă sau cine eşti… nici măcar eu nu ştiu cine mai sunt dar chiar mi-e poftă să îmi colorez unghiile în gâtul tău.