Hai cu amiaza

M-a trezit glasul stropilor de ploaie... Nimic în lumea asta nu e mai pur şi mai plăcut, relaxant decât ploaia. Cu cât mai puternică, cu atât mai bine. M-am culcat rugându-mă să plouă... rugăciunile mi-au fost ascultate. Ador cenuşiul cerului, ador haosul de pe trotuoare, sunetul fin şi totodată crud generat de alunecarea cauciucului pe apă. Apoi să nu uităm de fulgere, tunete, prelingerea picăturilor pe frunze sau geamuri. Efectiv superb.
... e încă dimineaţă. Nu îmi plac dimineţile şi nici nopţile aşa cum nu-mi plac nici începuturile sau încheierile. Nu-mi plac situaţiile albe sau negre... tind spre perfecţionarea neutrului. Sunt atât de multe lucruri care îmi displac. Abia acum remarc. Sunt prea pretenţioasă. Cer prea mult de la viaţă şi nu ştiu să mă mulţumesc cu puţin. Nu îmi place să mă compar cu alţii dar uneori e inevitabil. Numai astfel putem face constatări în ceea ce ne priveşte. Numai astfel putem ajunge la aceste concluzii... văzând cu câtă degajare îşi trăiesc alţii viaţa, văzându-i mulţumiţi de cele mai mărunte lucruri nu alergând după cele mai înalte idealuri, ca mine. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că suntem construiţi diferit. Credeam că toată lumea aleargă după putere, forţă, ieşire în evidenţă... dar nu e aşa. Poate cer eu prea mult, poate pur şi simplu aşa ştiu să trăiesc... dar nu cred că e un lucru rău. În fine, e dimineaţă, o iau pe câmpii cu floricele în căutarea stropilor de ploaie. Sunt trează de la 7 când a început ploaia. Mi-e somn.