Confessions.

Well... here we are. Momentul confesiunilor ascunse dar totuşi atât de ireproşabil vizibile. Nu sunt un elev bun. Ştiu asta... nu îmi place să ascult, contrazic a lot când nu sunt sigură de ceea ce se întâmplă, ai nevoie de o întreagă armată de soldaţi să mă ţină de mâini şi de picioare ca să înţeleg or at least să mă prefac că am înţeles. Nu mă pricep la a primi sfaturi... cu atât mai mult cu cât ţin de modul în care ar trebui să îmi administrez propriile doze de sentimente. Da, nu sunt nici măcar un bun pacient. Niciodată nu îmi iau tratamentul la timp, decât dacă stă asistenta lângă mine să mă forţeze, aproape că leşin când mi se aduce plosca (ştiind ce mă aşteaptă), simt că turbez când mi se bagă meşe în nas şi fac spasme când văd că se apropie un instrument medical de mine (eu ... ca pacient). Până şi la dentist îmi ţin mâinile strânse, pe furiş şi privesc pe tavan continuu... Nu sunt un bun învăţăcel, nu sunt un bun sfătuitor, nici un bun ascultător. Sunt prea directă cu ceilalţi şi prea firavă cu mine. Nu mi-e frică să îi terorizez sau tratez pe ceilalţi dar mor dacă vine vorba să fiu tratată. Mă victimizez involuntar peste măsură (cât am stat în spital am observat că bărbaţii tind să facă asta - no offense... I'm not saying that this might be a rule) şi sunt un vulcan de sentimente contradictorii. Deseori sunt nesigură pe mine şi cred că ştiu ce fac... când în realitate nu ştiu decât că o voi da rău de tot în bară. Da. Ştiu că e cretin(oid) din partea mea... like... tot ce fac and stuff... în general. All that Mr I don't give a shit, I don't care... când de fapt uneori chiar am nevoie să îmi pese de ceva... Ceva mai mult decât de propriile iluzii... fantome rezultate din prea mult stat în casă, rugat la stele să... se întâmple ceva dar totuşi să nu se schimbe nimic... De fapt tot ce credeam că vreau e să ajung acolo... să ajung la facultate, să scap de dilema asta, să trec peste liceul ăsta pe care se pare că îl fac absolut degeaba, complet inutil la un profil care nu mă avantajează absolut deloc în ceea ce urmează. Poate mi-am schimbat perspectiva, poate ca e un şut în fund pe care trebuie să îl primesc continuu sau poate într-o zi când voi ţine un bisturiu în mână voi avea ocazia să povestesc unui "really old guy" how it was like learning about darn knows what that never suited on me. Da... poate mă va admira. Poate asta mă ajută pe mine să mă admir mai mult fiindcă e vorba de mult efort on my own pentru acel viitor. Dar never mind. Nu despre asta era vorba.
E vorba că uneori în viaţă trebuie să acceptăm cine suntem. Acum mai bine de 3 ore mă văitam că nu mai ştiu cine sunt anymore... că îmi irosesc anii încercând să aflu ceva ce oricum niciodată nu voi afla, că niciodată rezultatul nu este aşa cum l-am aşteptat şi că viaţa e complet useless... dar acum... acum am realizat că până nu ne acceptăm pe deplin greşelile, până nu vedem şi vina celuilalt, până nu acceptăm că numai clipele sunt ale noastre şi că viitorul există prin mâinile prezentului şi este ceea ce suntem noi... we won't be able to succeed. Anyhow, the only way to be happy with what we are and what we have got... is by accepting who we are and what we or others done for us. So we won't be happy until we learn to let go. And for me I believe that the time have come... to stand up, to grow up and to let go.
Sper că toată această acceptare şi eliberare să îmi păstreze de acum înainte o continuă stare de împăcare cu mine.

I let go.