E trist

The truth is painful. Deep down, nobody wants to hear it, especially when it hits close to home. Sometimes we tell the truth because the truth is all we have to give. Sometimes we tell the truth because we need to say it out loud to hear it for ourselves. And sometimes we tell the truth because we just can't help ourselves. Sometimes, we tell them because we owe them at least that much.

E trist. E foarte trist când vezi că acel adevăr în care credeai cu atâta forţă era defapt o minciună pe care nu o vei afla niciodată. E trist când îi crezi fiecare cuvând şi te încălzeşte acel "nu am minţit niciodata, mai ales nu pe tine" care la rândul său este o minciună. E trist când ajungi să nu mai crezi în nimic, când nici să urăşti nu mai poţi... fiindcă nu se merită să urăşti o minciună. Atunci ştergi tot ce credeai că a fost atât de sincer şi de adevărat, ştergi acel "tot" din memorie care credeai că îţi aparţine şi rămâi cu tine cel real... departe de minciuna în care ai trăit.
Mai rămâne ceva de simţit? Ceva în care să crezi? Nu... Nu mai rămâne nimic. Vroia sinceritate dar te minţea. Nici după 4 luni nu ştii adevărul. Ai trăit în întuneric, în umbra unor cuvinte pe care le credeai cu atâta forţă şi nu puteai decât să le iubeşti fiindcă erau prea "adevărate". Te-ai ars. Te doare. Ai fruntea încreţită de atâta dezamăgire şi tot tu te gândeşti unde ai greşit. Nici măcar acum nu poţi înceta din a da vina pe tine. Ai fost avertizată dar nu ai crezut. Acum stai aşa, împietrită şi suportă. De data asta cred că ai înţeles că trebuie să te ridici şi să pleci. Să dispari pentru totdeauna din calea unei minciuni. Acum nu mai ştii nici dacă lucrurile mărunte erau adevărate. Acum nu mai ştii nimic. Ştii doar că ai vrea să plângi dar te abţii. Nu ai pentru cine sau pentru ce să plângi. Totuşi nu regreţi că l-ai apărat mereu. Nu regreţi nicio clipă. Ţi-ai făcut treaba cum se cuvenea. Sinceritatea ta măcar a existat. Ai încercat. Poate d-aia eşti acum, în final, singura care se loveşte şi se răneşte cu aceste minciuni. Încerci să te uiţi în trecut, să-l deculpabilizezi dar parcă nici nu mai poţi. Acum chiar nu mai poţi judeca. Ţi-a fost atacată singura valoare, singurul atu pe care îl avea şi pentru care îl iubeai. Uneori vrem să ştim adevărul dar vezi prea bine că nu poate fi frumos momentul. Dar a fost deştept fiindcă dacă ştiai toate aceste lucruri de atunci... cu siguranţă nu mai beneficia de dragostea şi protecţia ta. Are totuşi acest merit... că te-a făcut să îl crezi. Ai vrea să te răzbuni... dar ce rezolvi cu asta? Răzbunarea e arma prostului. Ştiu că-ţi vine greu să accepţi, ştiu că te doare să laşi lucrurile aşa... dar pentru prima dată e bine ca şi din inima ta să îi dai ignore. După atâtea minciuni în care ai crezut, după atâta păcat cât ascunde în inima-i de fiară... nu se mai merită. Iar îi iei apărarea? Iar crezi că face lucrurile astea cu un scop? Nu trebuie tu să faci decodificări, nu trebuie tu să mai munceşti atât să crezi. Ţi-a zis ceva... de data asta crede. Poate o dată în viaţa lui a zis adevărul. Şi dacă a minţit, nu mai e momentul să mai crezi. S-a lins pe bot.
Ştii că stomacul tău e praf de la câte lacrimi ai vărsat pentru el şi câţi nervi ţi-ai distrus ... şi cu toate astea încă te mai macină? Tu chiar nu vrei să înţelegi? Ţi-ai periclitat sănătatea. Nu o distruge. Putea avea tot. Nu a vrut. Move on. Unde e fata aceea puternică pe care a cunoscut-o? De când iei tu apărarea? Înainte nu ştiai să ierţi... acum nu mai ştii să judeci? Ştiu că acum cu atât mai mult ţi-e frică să treci mai departe dar... nu ai altă alternativă. Poate undeva în lume se va găsi cineva care totuşi să fi fost acolo când s-a împărţit sinceritatea. Ştiu că acum nu mai e vorba de asta. E o rana care se va vindeca în timp, chiar dacă a fost de atâtea ori răscolită. Dacă el chiar nu era acela... îţi spunea şi nu păstra orgoliu. Dar s-a terminat copilule. Înţelegi? Acum chiar nu mai merită. Nu îi mai lua apărarea. Nu mai căuta să te întorci în trecut. Priveşte înainte. Ai trecut cu mai multă forţă prin lucruri mult mai grele. Ştiu cum eşti. Ştiu că lucrurile mărunte te doboară, ştiu că la tine "buturuga mică răstoarnă carul mare" şi înţeleg că ţi-ai pierdut încrederea... dar nu poţi sta aici la nesfârşit. Poate crezi că acum te-ai ridicat dar mâine vei coborî iar. Poate crezi, poate aşa va fi. Totul depinde de tine. Nu te ami lovin singură când auzi lucruri frumoase. Nu mai considera că nu ţi se cuvin. Nu te mai gândi că nu te poţi distra. Ai purtat doliu unei amintiri... poate mai sincer şi mai curat decât a făcut-o el. Poate mai puţin. Nu ai de unde să ştii. Acum e timpul să uiţi. Să te mai şi distrezi. E deja prea mult. Nu mai asocia locurile şi lucrurile... cu el. Bine. Nu poţi să nu te gândeşti că a fost frumos. Atunci păstrează aşa. A fost frumos, nu va mai fi, nu contează că te-a minţit, nu contează că i-ai dat totul pe tavă sau că ai vărsat atâtea lacrimi pe care oricum nu le-a ştiut ori crezut. Chiar nu te mai plictiseşti să te tăvăleşti pe covor? Chiar nu te plictiseşti de atâta durere? Singură te răneşti gândindu-te. Poţi fi iar acea persoană puternică şi sensibilă care erai. Vei iubi iar, te vei răni iar, vei râde şi vei plânge iar... poate o vreme te vei gândi la el chiar dacă te-a rănit. Dar va trece. Şi tu ştii mai bine asta. E undeva şi chirurgul acela brunet şi înalt, timid, rezident anul 7 :)). Ştii prea bine că e. Sau dacă nu ştii... prefă-te! :)) Tu îl iubeşti pe Dumnezeu, nu pe omul care credeai că poate comunica cu El.
Mă bucur totuşi că nu ai mai plâns cât am vorbit cu tine deşi la început purtai în ochi lacrimi crude, gata să coboare... le-ai păstrat şi le-ai uscat. Ai un chip senin. Aşa cum mi-aş dori să îl ai mereu. Coase-ţi inima la loc şi nu o mai descoase până ce nu este perfect vindecată. Dacă nu mai vrei să auzi acum de nimeni, te înţeleg. E normal. Ai iubit. Nu eşti ca el. Dar e un avantaj, e o calitate. Nu mai contează nimic acum. Nimic! Te rog să înţelegi. Te rog mult. Oricum nimeni nu va avea răbdarea să citească tot ce ai scris. Monologul tău interior. Stai liniştită. Mergi mai departe!

Doctors give patients a number of thing. We give them medicine, we give them advice and, most of the time, we give them our undivided attention. But, by far, the hardest thing you can give a patient is the truth. The truth is hard. The truth is awkward and very often the truth hurts. I mean, people think they want the truth. But do they really?