Educația formală a secolului XXI

Zilele trecute m-am înscris la un curs de calificare. Nu voi da prea multe detalii... ideea este că deși am pornit din start de la premisa că nu voi avea alte așteptări decât să îmi iau diploma (am mai făcut cursul de câteva ori în timpul facultății, cu alți traineri, însă cum nu absolvisem facultatea, nu m-am putut califica), nu îmi imaginam că inclusiv faptul de a mă atrage a fost o așteptare (una subconștientă). Fiind în domeniul meu, era clar că avea să mă fascineze...

... Ei bine, când am ajuns în sală, m-am simțit întoarsă în timp, într-un regim pe care nu l-am apucat și care îmi displace total. Mi-am amintit astfel cât de mult detest așa zisa „educație formală”, privită în modul său cel mai literar.
Până în prezent am înregistrat aproximativ 23 ani de educație formală... deci cam toată viața mea (dacă pun și grădinița), dar niciodată nu am simțit că mă plafonez în halul ăsta. Inteligența mea a fost supusă testelor răbdării de multe ori, dar niciodată nu m-am blocat ca acum.

Ce se întâmpla de fapt?

Aveam în fața mea un profesor atotsuficient, a cărui așteptare corespundea cumva singurelei mele așteptări conștiente. Cu alte cuvinte, el era convins că în fața lui se află numai proști care au nevoie de certificat. Nu cred că s-a gândit vreodată că ar fi cineva în sală care chiar să fie interesat să îi placă.
Nu știu pentru câți formatori de volum contează cu adevărat interesul cursantului. De fapt, judecând după modul de expunere a cursului, sunt destul de sigură că nici măcar el nu știe ce înseamnă să faci cu pasiune ceva, să iubești ce faci.
M-am tot întrebat, pe parcursul celor două ore petrecute în agonie, de ce am tendința să caut să rezolv probleme de serviciu, sau să stau pe facebook, sau să fac orice altceva decât să fiu prezentă la curs.
M-am gândit că poate am devenit eu indisciplinată, poate am probleme de concentrare (știu că este un defect să fii multi tasking)... dar orice efort susținut aș fi făcut să mă întorc în prezent și să fiu atentă, nu îmi ieșea.

Realitatea era că pur și simplu mă plictisea. Și puțin enerva. Abordarea, informația, modul de expunere... și, la un momentdat, chiar fontul textului de pe tablă.

Bun.

Azi am întâlnit un text drăguț despre generația căreia îi aparțin și eu. Poate fi consultat aici. L-am parcurs cu multă pasiune, amintindu-mi de agonia mea de zilele trecute. A fost exact răspunsul pe care îl căutam atunci.

Îl mai auzisem pe Lorand Soares Szasz la un momentdat vorbind despre cum noile generații nu mai pot fi duse de nas. Am rezonat puternic cu ideea că pentru noi... nu există trebuie. De ce trebuie ceva?? Nu suntem roboței. Suntem nonconformiști și diferiți.
Sunt destul de sigură că aceasta este realitatea fiecărei noi generații. Totul este diferit. Istoria este circulară și se repetă la un momentdat... dar conflictul conceptelor va exista mereu.

O educație tradiționalistă în care studenții stau în bănci, urmăresc un text plictisitor, sunt considerați din start idioți, nu sunt lăsați să își expună ideile și să își manifeste autenticitatea... O educație în care lucrurile sunt astfel pentru că așa trebuie (fără explicație și fără să vorbim despre teoreme, legi sau axiome) cu siguranță nu este pentru mine (sau pentru orice reprezentant al generației Y - generația „de ce?”).

Îmi place să mă adresez tinerilor. Susțin traininguri de carieră și dezvoltare personală, mai ales în rândul elevilor de liceu. Am cochetat adesea - dată fiind pasiunea mea pentru cercetarea academică - cu gândul de a ajunge la catedră, dar NICIODATĂ nu m-am gândit că educația formală ar însemna ceea ce a descris profesorul meu de zilele trecute: voi de ce credeți că întotdeauna catedra este urcată pe un piedestal? Pentru că voi sunteți mai sus, sunteți mai buni și mai deștepți decât ceilalți.
Adică pe bune??
Eu consider că un bun formator, indiferent de cadrul (formal, nonformal sau informal) este un om, egal tuturor celor din fața sa, dar care deține o informație ce ar putea aduce un plus de valoare celor ce îl ascultă. Nu trebuie ca acea informație să fie asimilată, dacă acest lucru ar presupune violarea valorilor, trebuințelor și credințelor individuale ale învățăceilor.
Nu trebuie să avem numai 10, dacă nu reținem oricum nimic și învățăm mecanic lucruri ce nu ne plac și a căror cunoaștere nu ne aduce niciun plus de valoare, nu trebuie să fim într-o sală dacă în realitate suntem cu gândul în altă parte și îi distragem și pe ceilalți, nu trebuie să facem facultăți și cursuri ce nu ne plac și nu ne sunt utile.

Oamenii sunt prea speriați să accepte ideea că viața este despre fiecare din noi în parte, despre ce ne place nouă - și nu părinților, profesorilor, prietenilor. Până la urmă... totul este marketing: un bun profesor ne livrează ce vrem NOI să auzim, nu ce vrea EL. Dacă ține cursul numai pentru a arăta cât este EL de inteligent că știe una și alta... nu învață nici el nimic nou, nici cursanții.

Așadar, consider că educația formală a secolului XXI se face urmărind vocația și pasiunea fiecărui elev sau grup de elevi/studenți în parte.
Este greu să folosești o abordare ușor de digerat, dar... asta te transformă cu adevărat într-un profesor bun.

Mulțumesc, pe această cale, tuturor profesorilor pe care i-am avut vreodată!
Dacă nu ar fi fost atât de minunați, probabil nu aș fi fost niciodată atât de dornică de cunoaștere!

Nu sângele te înfrățește!

Se zice că adevăratele prietenii se leagă undeva în copilărie.

Așa o fi.

Totuși, chiar dacă sunt o fire sociabilă și destul de săritoare, nu pot spune că mă atașez prea mult sau irevocabil de oameni. Sunt totuși dificilă și destul de greu de mulțumit pe termen lung, mai ales datorită tendinței mele spre insabilitate.

Dar azi nu este despre mine...

... azi este despre o fată extraordinară care a rămas consecventă în raport cu mine, chiar și atunci când eu am oscilat.

Această fată extraordinară este prietena mea, colega mea de bancă din liceu, Adina (personaj des întâlnit în paginile mai vechi ale blogului meu).

Acum câteva luni, mai exact în 18 iunie, îmi planificasem să fiu la București, să pot sărbători alături de Adina cei 10 ani de prietenie. La acel moment îi pregătisem următorul material: 

Bun, de ce tocmai astăzi este despre ea? 

E ușor de intuit.

Astăzi a mai adăugat un trandafir în buchetul vieții... Și deși mi-am dorit să fiu lângă ea, am considerat că este mai bine să amân întâlnirea, dată fiind cantitatea destul de însemnată de virusuri pe care o port în momentul de față.

Adina este omul care chiar mi-a demonstrat că FAMILIA nu înseamnă SÂNGE. 

Când eram mică îmi doream mult să am o soră. Nu îmi ajungeau cei doi frați, cu toate că îi iubeam enorm...

... Când am crescut, am primit-o. Exact când am avut cea mai mare nevoie de ea!

Nu știu care ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima ce simt.

Dar sunt sigură că ea știe oricum.

Moșica...

... TE IUBIM!

(îmi transmite Nutz că și el te iubește... așa că... suntem doi! Ha!).

PS: Cred că felicitările cele mai mari trebuie să le adresăm părinților tăi extraordinari care au avut inspirata idee de a te aduce pe lume. Dumnealor le datorez totul! Nu știu dacă au realizat vreodată (deși sunt destul de sigură că da) ce comoară au!

LA MULȚI ANI, draga mea!

Despre cum o săptămână departe de mine... mi-a schimbat viața

Mereu am fost genul de om vocal. Am vorbit despre experiențele mele, fie ele plăcute sau mai puțin. Totuși, meditând azi dimineață la tot ce se întâmplă în jurul meu am ajuns la concluzia că ar fi oportun să vorbesc puțin despre o experiență transformatoare pe care am trăit-o la finele lunii august.

Urmând exemplul unui bun prieten (care de altfel îmi este şi şef), m-am înscris în ceea ce avea să fie „aventura vieții mele”, respectiv în programul „RestartLife Journey” susținut de Alex Marinca.
Recunosc că nu aveam nici cea mai vagă idee în ce mă bag.

În general sunt foarte pasionată de tot ce înseamnă dezvoltare personală și cred, cu foarte mare convingere chiar, că absolut totul se află în interiorul nostru și că doar noi înșine suntem singurii cu adevărat capabili de schimbare – indiferent de circumstanțe. Totuși, de cele mai multe ori, cu toate că avem cunoștințele teoretice necesare, trebuie să vină cineva din exterior care să ne izoleze de tot ceea ce suntem atât de prinși, pentru a ne face cu adevărat să observăm viața – simplă și perfectă, așa cum este ea.

De când m-am întors de la Moeciu sunt alt om. Uneori privesc în trecut și nu mă mai regăsesc... dar, din fericire, am învățat să (mă) observ la timp și să fiu cu adevărat proactivă.

Am învățat multe lucruri despre mine și despre cei din jur, am înțeles cum poveștile noastre seamănă atât de mult și totuși sunt atât de diferite... dar, cel mai important, am înțeles care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru mine și cum să trăiesc după exact acele valori ce mă caracterizează pe MINE... eu cea autentică și adevărată, cea care sunt atunci când nu este nimeni în jurul meu și mintea îmi tace.

Ah, și... reprezentante ale sexului frumos, fiți atente la asta: am învățat să îmi fac vocile din cap... SĂ TACĂ! Foarte tare, nu-i așa? Alex m-a învățat secretul. Mereu am crezut că o femeie nu ar putea ajunge vreodată la o asemenea performanță.

Să fiu sinceră, înainte de a pleca am fost atât de sceptică încât dacă ar fi să mă întorc la vechea eu și să citesc aceste cuvinte... probabil m-ar bufni un râs ironic și isteric. Nu m-aș crede... dar, sunt și eu șocată cum, dincolo de tot scepticismul meu inițial, chiar m-am transformat. Fără nimic motivațional, fără nimic supraomenesc – sau orice altceva ce am crezut eu că înseamnă Restart Life Journey.

Este cu adevărat o călătorie. Una pe bune. În interiorul fiecăruia.

Nu zic mai multe că nu vreau să fiu spoiler. E spre binele vostru. Dacă se gândește cineva să încerce, recomand să lăsați micuțul monstru obsedat de control acasă... și să lăsați totul să vină spre voi așa, genuine.

Următoarea călătorie va începe la finele lui mai 2018. Puteți citi mai multe aici.

Vă îmbrățișez.

Scrisoare către masculul alfa

Dragii mei bărbați,

Vă apreciez şi vă admir. Aveți în rândul vostru, la fel ca noi, femeile, mulți reprezentanți de cinste. Voi sunteți programați să fiți sensibili, dar totodată să fiți puternici. Voi îngrijiți familii și întrețineți viața. Aveți, de la natură, multe calități în fața noastră. Încă din Biblie am fost cumva puse în umbra voastră, și e ok.

Sunteți minunați... păcat, doar, că mulți dintre voi, până să ajungă cu adevărat să îşi merite titlul de "bărbat" sunt cam naivi şi cam prostuți şi îşi formează raționamente eronate.

Nu aş vrea să fiu înțeleasă greşit, am cunoscut mulți domni în fața cărora îmi plec pălăria şi cărora le mulțumesc pentru onoarea de a-i fi întâlnit... dar, sigur, poate chiar şi dumnealor au văzut cândva, mai agresiv, un prag de sus, pentru a-l putea vedea pe cel de jos.

În orice caz, sunt câteva lucruri pe care aş vrea să vi le spun, să le înțelegeți:

1. Când o femeie vă refuză avansurile, nu vă refuză pe voi, ci refuză ceea ce i-ați prezentat ca beneficiu. E ca în vânzări. Nu o luați personal, nu fiți frustrați şi nu o înjurați - tot ce aruncați în ea vorbeşte despre voi, nu despre ea.

2. Dacă vreți femei mature, purtați-vă matur. Nicio femeie echilibrată nu va fi atrasă de unul căruia să trebuiască să îi suporte mai multe crize de personalitate decât fazele lunii... şi cu siguranţă pierdeți orice şansă de dialog dacă începeți conversația cu "c f frumoas-o", fie ea expresia și corect redactată.

3. Vouă vă place să vânați, nouă ne place să fim vânate. Chiar şi după ce ați prins peştele, e plăcut să îl mai aruncați puțin în apă, să aveți ocazia de a-l prinde din nou.

4. Ideile preconcepute sunt proste. În orice situație. O femeie care se aranjează nu este curvă, nici chiar dacă este vulgară. Nu e regulă. Cunosc femei vulgare mai fidele şi sincere decât altele total nemachiate. Când ne aranjăm, o facem STRICT pentru NOI! Înainte să ne placeți voi, vrem să ne placem noi. În consecință ne machiem, ne punem extensii, ne punem gene, botox, unghii, silicoane, ne taiem nasul, ne punem, ne scoatem, ne schimonosim...totul numai pentru a hrăni un monstruleț ce trăieşte în interiorul nostru şi se cheamă ego. El ne spune cum să fim frumoase pentru a ne fi, în primul rând, plăcute nouă. Nu cred că este o noutate să aflați că şi noi ne uităm după alte femei admirativ. Şi nu cu invidie, cum cred unii din voi, ci chiar admirativ, la modul cel mai autentic.

5. O femeie singură cu un copil NU este o femeie disperată. Nu ştiu cum sunt altele, dar eu tot ce am cunoscut au fost doar femei PUTERNICE, femei carieriste, care de regulă au preferat să îşi ia copiii şi să plece pentru că sunt suficient de mature şi de fericite şi doar cu copiii, fără a simți necesară prezența unui mascul permanent. Să vă zic ceva: când devenim mame, dragostea noastrā se fragmentează. Multe din noi avem tendința de a oferi "jumătatea mai mare" copilului, restul pentru bărbat fiind aproape inexistent. Atunci normal că apar probleme de comunicare şi rupturi. Poate nu multe femei realizează asta, dar când ele decid că îşi iubesc copiii atât de mult încât sunt dispuse să sacrifice fericirea conjugală, apăi sigur nu vor fi interesate de prea multe de la un bărbat... cu sau fără copii suntem aceleaşi.

Copiii sunt AI NOŞTRI. Dar nu îi purtăm de gât, nu îi gătim, să îi băgăm cuiva pe gât şi, nu în ultimul rând, nu sunt problema voastră. Dar asta nu înseamnă că nu avem aceleaşi nevoi ca toate celelalte femei, sau că nu putem fi rănite la fel de uşor. Ce vreau să înțelegeți este că s-a inoculat tâmpenia asta că o femeie cu un copil se va prinde de primul prost să o ia bla bla bla. Apăi dacă gândeşti aşa, îți meriți apelativul mai sus amintit. O femeie cu adevărat femelă este asemenea celorlalte din regn: se descurcă şi singure să îşi crească puii, până vor fi suficient de maturi încât să îşi vadă, reciproc, de drumuri. Puține sunt mamiferele care trăiesc, în libertate, pereche. Puține au acest sentiment al apartenenței, al monogamiei. Și cu toate astea, restul duc o viață normală și fără să își bată capul cu un mascul lângă.

Nu văd de ce atâta condamnare. Şi, ce să îți povestesc, cât eroism pe bietul bărbatul care s-a "sacrificat", vezi Doamne sau, şi mai poetic, şi-a făcut milā de biata căprioară singură şi a luat-o şi cu un copil...de parcă cine ştie ce serviciu ar fi făcut țării.

Nu. Realitatea este că sunt oameni de toate felurile, atât femei cât şi bārbați. Toți, indiferent de gen, suntem capabili să ne trăim viețile în linişte şi armonie şi să decidem încotro ne îndreptăm. Dacă ne întâlnim, la un momentdat, şi interacționăm, acest lucru se datorează unui acord biunivoc. Cu alte cuvinte acceptăm deopotrivă condițiile jocului. Dacă decidem să nu interacționăm, acest lucru se datorează realității noastre interioare şi voinței noastre personale. Justificările de orice tip, scuzele... nu au decât rolul de a "ne scoate". Când începem să credem şi noi ce ne spunem... suntem deja mitomani.

Aşadar, dragi bărbați, sunteți mai puternici decât noi, mai capabili decât noi, motiv pentru care cred, cu adevărat, că vă arătați adevărata valoare abia când vă ridicați deasupra stereotipurilor şi comportamentelor specific feminine ... şi decideți să gândiți singuri şi să fiți autentici.


Nimic nu este mai sexy la un bărbat decât să gândească singur pentru sine.


Vă îmbrățişez cu drag,

Oaia neagră.

Detartrajul profesional la Denta Clinic Râmnicu Vâlcea

În fiecare zi primim recomandări medicale ce ne sunt benefice și pe care alegem să le ignorăm - în mod conștient, prin prisma diverselor scuze pe care le invocăm: consumați minimum 2 litri de lichide, fumatul dăunează grav sănătății, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi... și multe altele.

Cele mai comune acțiuni prosănătate pe care ALEGEM să le ignorăm sunt:
- realizarea analizelor medicale de bază o dată pe an,
- realizarea testului Babeș-Papanicolau anual;
- consultul de rutină la stomatolog (endocrinolog, ginecolog șamd).

De multe ori ne zicem că dacă ar fi să ascultăm toate sfaturile benefice nouă, am ajunge să stăm numai pe la medici și prin service (cu mașina). Totuși, ele nu reprezintă simple cuvinte aruncate aiurea, și imediat ce simțim o durere (stimulul nostru cel mai comun) ... hop! La doctor.

 Mulți dintre noi aflăm târziu - sau poate chiar niciodată - cât de important este un detartraj. O vorbă din bătrâni spune că peștele de la cap se-mpute! Și cred că fiecare a simțit măcar o dată cât de neplăcut este să aibă o problemă cu dantura. Cine a ajuns deja la boli parodontale înțelege cu atât mai mult despre ce vorbesc.

Nimeni nu se duce la medic de plăcere - fie el oricât de drăguț... dar cu toate astea învingerea unei comodități poate salva și suferințe viitoare și bani.

Primul meu contact cu stomatologul a fost la 8 ani. Am avut o doamnă dentist superbă pe care am iubit-o mult. Mă duceam cu drag la cabinetul dumneaei... până când am crescut și am început să prind o lene teribilă și să ignor.

Chiar și așa... mă duceam anual la control (se întâmpla mereu să mai găsesc ceva „de cârpit). Niciodată, însă, nu am știut ce este acela un detartraj...

... până când am ajuns la Denta Clinic.

Nu este secret că din cauza stării în care ajunseseră incisivii mei (mi-am fracturat unul înainte de nuntă...și apoi am făcut o carie interdentară de toată frumusețea... fiindcă trăiam în Cretacic și habar nu aveam cum să folosesc ața dentară și, mai ales, cât este de importantă în menținerea unei igiene orale normale) am fost nevoită să îmi pun fațete. Adică... nu eram NEVOITĂ, mergeau și niște plombițe...dar diferența de estetică era semnificativă, așa că am zis să nu fac rabat la câteva sute de euro și să fac o treabă calumea. Am mers pe varianta zirconiu.
În fine, asta se întâmpla acum jumătate de an.
Înainte de orice operațiune, dna dr. Dana Deaconu a considerat necesar să îmi facă un detartraj profesional cu airflow. Îmi amintesc și acum că m-am uitat puțin chiorâș (mai ales că nu era chiar foarte ieftin - 200 lei)... dar după ce a terminat... am descoperit că în mod normal, între dinți există ȘANȚURI! Haha... câteva zile am stat cu limba printre dinți, șocată de spațiile existente. Toată dantura strălucea iar gura mea nu mai căpăta acel miros puternic.

Ce se întâmplă de fapt:

Din alimentele pe care le ingerăm, pe dinți se depun resturi, bacterii... și cel mai accesibil spațiu de depozitare este reprezentat de acele șanțuri. Încet, încet, și din cauza acidității mâncării, elementelor din salivă șamd (nu sunt în domeniu așa că vă explic ca pentru mine... vouă, celorlalți muritori de rând), acele spații se umplu și se formează tartrul (piatra) care roade din smalțul dentar și din gingie. Apare halena (de la bacterii), apar sângerările gingivale, dinții se dezgolnesc, se cariază mai ușor... și, cu timpul, dacă apare parodontoza, pot și cădea.

Toate aceste consecințe neplăcute pot fi prevenite printr-un simplu periaj profesional (detartraj):
În funcție de obiceiurile alimentare și de organism, periodicitatea diferă. Eu, de exemplu, am nevoie de un detartraj cam la 4 luni. Alte persoane pot avea nevoie la 6 sau chiar mai rar.
Totuși, acesta este motivul pentru care se recomandă controlul de rutină la 6 luni (și având în vedere că la Denta Clinic este GRATUIT... îndemn pe toată lumea să îl facă).

Ieri, după 6 luni, i-am cerut doamnei dr. Dana Deaconu, un nou detartraj. Am primit întrebări de la diverse persoane dacă doare, așa că am ales - fără ca măcar dumneaei să observe - să vă las pe voi să îmi spuneți dacă doare sau nu:

Există cabinete stomatologice în care se practică detartrajul mecanic (mult mai deranjant și mai puțin eficient), care este mai ieftin (sub 100 lei). Decât nimic este bun și acela... însă recomandarea mea (pe care o preiau și eu de la specialiști) este ca fiecare om care ține la dantura sa și la sănătatea sa orală, să meargă periodic să consulte un specialist și să facă un detartraj profesional cu airflow.

PS: În luna octombrie la Denta Clinic se derulează o campanie (luna Selfie la Denta Clinic) în urma căreia puteți câștiga 100 premii (din care 10 detartraje gratuite). Tot ce vă costă este un selfie în cabinet!

Recomand cu mare drag!

Confesiune

Este primul an în care nu mi-am celebrat blogul... şi, culmea! Acest lucru s-a întâmplat tocmai acum, când a făcut 10 ani!! Copilul meu cel mare...

Mă tot gândeam cum obişnuiam să scriu...zilnic... şi despre orice. Nu îmi lipsea nimic. Consemnam aici tot. Asta a fost înainte de a exista Facebook-ul, care, oarecum, mi-a furat cuvintele. M-am obişnuit să fie mai comod să arunc o fotografie, o stare și, eventual, un emoticon, decât să pierd timp descriind emoții şi trăiri pe care, parcă, de când cu tehnologizarea exagerată a vieţii noastre, nu mai ştim să le trăim.

Şi totuşi mereu am iubit reportajele şi descrierile. Îmi place să povestesc şi, mai ales, să fac recomandări. Până la urmă, în meseria mea, asta ştiu să fac cel mai bine: să analizez.

Aşa că, de dragul acestui vechi prieten, blogul meu, îmi dau jos zidurile şi mă descopăr publicului atât de drag mie.

Noapte bună!

Vă îmbrățişez!

Cât de autentic poți fi?

Să fim autentici...

Asta îmi spun mereu de la o vreme. Cu alte cuvinte, încerc să îmi dau voie să reacționez în concordanță cu primul instinct. În același timp, acest proces presupune să mă definesc pe MINE... cea care există cu adevărat în interior, atunci când dau jos toate normele societății, norme ce de altfel mi-au sufocat cu toată forța existența, zi de zi.

Acum... problema apare în momentul în care trăim într-o lume mult prea mascată. Îndrăznesc să spun chiar defectă.

E ok că fiecare din noi e diferit. Accept asta.
Dar începe să fie o problemă pentru mine când realizez că într-o societate sufocată, pentru a-ți putea derula activitatea, ești nevoit să suporți toate forțările celorlalți de a purta măști.

Adică... dacă tot ceilalți nu își permit să fie ei înșiși (căci, pe bună dreptate, nici măcar nu știu cine sunt), trebuie să te schimbe și pe tine. TREBUIE... că în caz contrar ego-ul suferă.

Hmm... și tot pentru că suferă ceilalți, TREBUIE să suporți lucruri, oameni și conjuncturi ce nu îți dau libertatea de a te manifesta normal.

Și TREBUIE să accepți fără comentariu idei.

Și TREBUIE să trăiești într-un anumit mod.

Totul până decizi că ți-a ajuns. Fiecare din noi are o limită peste care orice supliment aduce suferință. De multe ori o încălcăm, iar acest lucru ne face nefericiți...dar nu luăm acțiune. Stăm nefericiți în banca noastră și ne consolăm cu ideea că „așa e viața”. Nu. Viața nu e așa. Că suntem noi sensibili și ne înconjurăm numai de oameni mult prea defecți, cărora le permitem să ne rănească... e numai vina noastră.

Așadar, dacă te gândești bine, tu cât de mult îți dai voie să fii autentic?

Drumul a fost mereu acolo... doar noi am fost pe aratura

Daca privim inapoi, spre cele cateva momente de epifanie (pentru unii mai multe, pentru altii mai putine)... realizam ca in interiorul nostru noi stim cine suntem si ce vrem, dar pentru ca ne straduim prea mult sa supravietuim, renuntam la ideea de a merge pe un drum asfaltat... si alegem sa mergem pe aratura.
Totusi, daca ascultam oportunitatile ce ni se ivesc si le dam voie sa faca parte din viata noastra, intr-un final, cu pantofii tociti si prafuiti, renuntam la tarla si intram pe asfalt.
Pana la urma.. toate vin la timpul lor.

Despre ziduri...

Nu imi dau seama cand a trecut saptamana aceasta. Este iar sambata seara... si nu pot spune ca am schimbat prea multe.
Cu toate acestea... toata saptamana am fost marcata de ideea de baza a weekend ului trecut: zidurile! Mai exact este vorba despre acele ziduri pe care le-am construit in jurul meu si care nu ma lasa, de niciun fel sa fiu vulnerabila.
Nu e rau ca nu sufar, nu ma las atinsa de nimic si sunt prundenta... stiu ce vreau si nu ma las de niciun fel distrata de lucrurile din jur...
... si e safe asa...
...dar, pana la urma, oare chiar destinatia este cea mai importanta? Sau calatoria?
Tind sa fiu nemultumita si sa vreau mereu mai mult, iar acest lucru se datoreaza, in mare parte, faptului ca ma concentrez pe momente viitoare si pe anticipare decat pe trairea prezentului.
Nu am facut multe lucruri extreme la viata mea, cu toate ca recunosc ca iubesc acel sentiment de nesiguranta si senzatia pe care o da adrenalina.
...si nu am facut prea multe lucruri interesante din doua motive: nu m-am inconjurat niciodata de teribilisti... si, cel mai important, sunt lenesa. Mai exact nu am rezistenta la efortul fizic.
Totusi, am cateva amintiri interesante... din calatorii care au necesitat efort sustinut... ideea este ca de fiecare data cand imi amintesc respectivele experiente... ma las prea putin miscata de "luminita de la capat"... de outcome... ci mereu reiterez intamplari de pe drum. Sunt acele detalii referitoare la persoane, la greutati si distractii...care conteaza cu adevarat.

Si atunci, daca ma gandesc ca viata este o calatorie, in care stiu unde vreau sa ajung (desigur, anticipez, am o imagine aproximativa a destinatiei, fara a putea genera imaginile clare...ci sunt doar proiectii mentale in baza experientelor traite) ... de ce nu ma bucur de drum? Si cand urcam pe munte...am vrut sa renunt de atatea ori, au fost carari grele, momente cand ma opream, momente cand inaintam, momente de privit inainte si altele de mers inapoi..dar nu am fost singura. Si asta mi-a dat curaj. M-am obisnuit sa merg singura, dar nu inseamna neaparat ca este cel distractiv mod de a inainta.

... asadar, zidurile... sunt precum mastile: modalitati de autocontrol si protectie.
Suntem oameni, suntem construiti din emotii. Asa ne-a fost lasata viata.
Nu vreau sa las pe nimeni sa vada dincolo de zid....si totusi, drumul e lung... iar zidurile ingreuneaza urcarea...
...
Fara companie... fara cineva care sa faca zgomot pe drum... frica de vipere si ursi e mai mare.

Nu...nu daram zidurile... dar pun o poarta si un pod mobil.

Jos masca

Oamenii poarta masti. De cand crestem si incepem sa deschidem ochii invatam ca nu putem exista decat daca ne adaptam...si adaptandu-ne ajungem sa uitam cine suntem. Fiecare masca, fiecare rol jucat nu face decat sa scoata la surafata disperari, frustari si nevoi ce ard sa fie satisfacute...

... si cand ajungem sa realizam... cand, urmarind cu multa relaxare natura din jur, decidem sa luam o pauza si sa ne dam jos toate mastile atat de grele, realizam ca nu apartinem. Un exercitiu de introspectie brutala ne ajuta sa realizam cine suntem cu adevarat si sa observam ca tot ceea in ce credeam...era doar o iluzie, o proiectie a idealurilor mintii noastre, materializata intr-un costum total necunoscut. Sau, uneori, in mai multe.

Si in final, cand mastile cad, cand realitatea ne loveste crunt... ce facem? Ne punem masca inapoi si jucam? Sau suntem sinceri in primul rand cu noi insine si ne vedem de drum?

Cand realitatea ne loveste... nu cred ca mai exista cale de intoarcere.
Cel mai sanatos este sa devenim cu adevarat maturi, sa ne rezolvam angajamentele... si sa continuam sa ne luptam pentru obiectivele noastre. Pana la urma, lumina de la capatul tunelului este doar in interiorul nostru. Si spre ea ne orientam.

De-a joaca... cu soarta

Un fior rece îi traversează coloana vertebrală... O vede atât de clar, și totuși pare ireală.
O cunoaște de mult... Se iubesc deja din mai multe vieți, și totuși apropierea îi provoacă frică. Întoarcerea la cunoscut și regăsirea lui în ochii atât de profunzi ai iubitei nu fac decât să îl împingă înapoi. Asemenea astrelor, se îndeamnă la retrogradare. Gândul că ar putea-o pierde și în universul ăsta îl înspăimântă. Ar mai vrea-o măcar puțin. O respirație, o atingere, un joc...
...dar știe că un joc îi poate fi letal.
Independența îi este mult prea valoroasă.
Până la urmă... Ce a fost în alte vieți... Trebuie să rămână acolo.
Aici încep capitole noi...

... și totuși parcă n-ar lăsa-o să plece.