E cât se poate de normal

Când nu mai simţi nimic... păi nu mai simţi. Nici măcar durerea celuilalt. Lacrimile par simple picături de rouă. Râsete şi încercări eşuate. Respiraţii repetate, sufocate. Alcoolul întăreşte depresia. Nu-l folosi. Nu te lasa dus de val când crezi că ai rămas şi fără cal. Degeaba râzi acum când ştii că atunci când te vei trezi îţi vei dori iar să te vezi acoperit de flori plastifiate şi bentiţe albe. Degeaba mai plângi pentru nimic. Oricum nu mai vrea să ştie. Ai inima înecată în venin şi tot ce a fost cândva amintire acum miroase a benzină. Te pregăteşti să-i dai foc deşi ştii că te vei arde. Dar n-ai ce face. Nu există alternativă. Degeaba fredonezi cuvinte care dor. Vrei să scuipi insultele şi nu le crezi. Nu folosi cuvinte grele. Nu te vei vindeca decât ignorând. Ştiu că e boală grea pe care medincii pretind că o pot trata dar ea persistă. Insistă să crezi că se va cicatriza rana şi atunci sângele nu va mai murdări memoria cu otravă.
Orice naş îşi are naşul. Orice depresie îşi are vindecare mai devreme sau mai târziu. Nu poţi fi o unealtă de care să se folosească. Nu poţi fi o cârpă menită să-i întărească orgoliul. Nu poţi trăi ca polen atâta timp cât ştii că albinuţa ta zboară din floare în floare. E greu... dar nu uita că tu ca polen poţi fertiliza cândva o floare, nu doar să fii hrana unei albinuţe trecătoare. Te va zbura vântul spre un pământ fertil. Călătoria e grea şi dureroasă... te poţi izbi de viespi şi de bondari dar cândva se va încheia şi vei rămâne în linişte. Nimic nu e etern. De ce ar fi asta?