Nimic

Un început acid de seară. S-a schimbat puţin modul meu de viaţă... îmi lipsesc multe din "banalităţile" de altă dată. Parcă şi cuvintele sunt oarbe acum. Îmi lipseşte becul mobil pe care îl aşezam înainte pe tastatură iar calculatorul fratelui meu mă face să mă simt şi mai frustrată. Am ajuns să urăsc Apple din cauza lui.
Sfârşit de gând - Sfântul Ilie îşi pregăteşte orga de lumini încă de acum - mai e puţin până luni. Exersează. Ciudat fenomen. Dintr-un nor alb, solitar, se coboară limbi de foc. Interesant. Ştie oare cineva cât de mult iubesc furtunile? Ploile puternice, tunetele, fulgerele, stropii mari... totul se aude ca un război - mai mult sau mai puţin rece, depinde unde te prinde. E superb. Nimic nu mă face mai fericită şi mai liniştită...
Îmi spală gândurile, devin mai curate... dar nu am eu parte acum de o astfel de surpriză. Sunt stele pe cer. Vorbesc sacadat. M-am schimbat. Poate e de la prea mult hip hop sau poate e doar de la viaţă. Cresc, mă maturizez, inima-mi îngheaţă şi se face frig. Asta mă face să recit în gând: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva... cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta". Aşa era, nu? Hmm... mda. Încă greşesc că ştiu da mai suflu puţin aşa... să nu zic că nu mi-am mai rupt puţin zgaiba. E ca la mine la nas. Înainte să îmi facă puncţii nu mi-a curs niciodată sânge din nas. După ce am trecut prin acea experienţă... şi m-a forţat de atâtea ori la rând... s-au sensibilizat sinusurile. Acum imediat ce strănut sau mă lovesc de ceva sau pur şi simplu îmi suflu nasul... remarc frumuseţea roşului aprins. Dar se vindecă... ştiu că pot evita aceste reacţii dar totuşi de dragul eliberării foselor nazale sau din cauza rinitei alergice (praf, polen - strănut) ajung la sânge. La fel şi cu inima. Aş putea ocoli durerea... şi chiar e ok. Dar uneori mai vreau să mă eliberez şi o dau în bară sau pur şi simplu inevitabil strănut. Nu e vina mea. Eu pur şi simplu încerc să mă vindec.