...Over and over again

Două zile... e a treia. A doua l-a prins şi pe el... dar nu pe noi. Drumuri de mult despărţite în plan fizic... rămâne doar meditaţia. Levitaţie. Credeam că am reuşit dar nu pot. Încă mai am praguri de care să mă izbesc cu capul. Şi asta pentru că nu vreau să fac ce simt. Nu vreau să urăsc. Nu vreau deşi asta simt... deşi asta aş face. Mă chinuiesc singură, simt o durere ca şi cum cineva mi-ar zmulge toată pielea şi carnea mi-ar despica-o de pe oase. Simt şi inima cu pulsează nisip şi praf... nu am mai făcut de mult plinul cu sentimente calde... aşa că au rămas gunoaiele. Şi totuşi nu vreau să urăsc. Totuşi mai bine încetez din a exista eu... numai ca să ştiu că mi-am păstrat demnitatea şi iubirea sinceră... să ştiu că trăieşte el.
Acuzaţi-mă dacă nu mă înţelegeţi. oricum nu puteţi vedea viaţa prin ochii mei. I-aş smulge din cap şi vi i-aş dărui dacă aş ştii că atunci voi învăţa iar să fiu fericită. Nu înţeleg unde s-au dus îmbrăţisările, lacrimile de dor ce urmau să-şi găsească perechea în fericire. Nu înţeleg cum am lăsat o parte din mine să moară, ba mai mult... am omorât-o. Nu ştiu cum... poate am închis ochii dar nu îi voi mai putea deschide vreodată spre atunci. Îmi zgârii conştiinţa cu amintiri din trecut... şi acum plâng amintindu-mi cum promiteam îmbrăţişări şi sentimente eterne... Mă înec.
Poate sunt prea idealistă, visătoare... poate demodată... poate nu aparţin. Unde mi-e eternitatea? El... al meu pentru totdeauna? Nu mai am forţa să iubesc decât o poză. Doi ochi căprui, doi ochi trişti... care m-au uitat. Care mă resping. Care nu mă mai recunosc. Îi vreau înapoi în privirile mele...
[criză de gastrită... mi-e rău]
Nu pot să şterg amintirea, ID-ul, cuvintele. Continui o prietenie. E dureros când două suflete ca unul devin iar separate, când iubiţii devin prieteni. Eu nu pot suporta asta. Mă distruge dar... nu vreau să urăsc. Nu vreau să îl pierd. Nu vreau să mai ştiu, nu vreau să mai respir aerul acesta. Nu mai vreau nimic... aş vrea ca "te iubesc" să însemne iar ceva.