Ai grijă ce-ţi doreşti...

...pentru că niciodată nu vei primi atunci când îţi pui dorinţa, ci mai târziu când nu mai ai nevoie, ba mai mult, îţi trebuie exact opusul.
Mda. Aşa păţesc mereu. În viaţă nu putem fi niciodată siguri de o afirmaţie, orice am spune realizăm de la o clipă la alta că este eronat oricât de corect ni s-ar fi părut în secunda precedentă. Şi odată ce ţi-ai asumat sau nu răspunderea pentru a scoate un porumbel pe gură, se găseşte şi câte o hienă persoană bineintenţionată să rânjească fasolea şi să facă pe deşteapta remarce cum cu o clipă în urmă îţi doreai acel lucru din suflet.

În fine, nu am să intru în detaliu. Sunt atât de multe lucruri care mă macină în acest moment, atâtea afirmaţii pe care le-aş face şi confesiuni deghizate ce stau şi mă rod uşor uşor. Mda. Mă gândesc la cât ador eu ploaia şi totuşi cât aş fi fost de fericită dacă măcar astăzi (For God's sake) ar fi fost soare... caniculă... cui îi pasă??? E bâlci frate. O adunătură mulţime de oameni veseli, strânşi pe malul Oltului să se dea în tiribombe şi să mănânce mici. Mai contează actul primitiv? Mai are importanţă peisajul uneori deprimant? Aş fi fost la albastru, fericită alături de bunii mei prieteni... dar nu. Plouă.

Apoi mai e chestia cealaltă o altă problemă ce nu-mi dă pace: părinţii. Te lauzi cu cât sunt de grozavi, câtă libertate ţi-au oferit dintotdeauna, cei mai buni prieteni şi alte d-astea... lucruri foarte adevărate... în copilărie. Dar să nu uităm că mai devreme sau mai târziu ei sunt totuşi părinţi şi intră în fişa postului lor să îşi scoată din pepeni intre uneori în contradictoriu cu plozii lor. Şi orice părinte, oricât ar fi de bun, are aşa... în spiritul părintesc... intuiţia aceea de... a face întocmai pe invers de cum şi-ar dori copii lor, să fie supărăcioşi atunci cât aceştia din urmă îşi afirmă punctul de vedere (a da... pe care îl cer dar numai formal, fiindcă oricum nu vor să îl audă atâta timp cât nu se potriveşte cu al lor... lucru ce nu se va întâmpla decât foarte rar) şi aşa mai departe. Mda. După această pledoarie urmează să te pedepsească. Nu direct, Doamne feri! Îşi fac mustrări de conştiinţă că de ce zice că nu sunt un părinte bun? Unde am greşit? De ce m-a blestemat pe mine Dumnezeu cu aşa nişte copii şi, fiind cei mai buni prieteni ai tăi (adică... ştiind cam tot ce gândeşti, ce şi unde te-ar putea ataca să te doară mai tare) trec la fapte: lovesc în rană. Mda... părinţii sunt îngeri demonizaţi cu chip uman.

Nu degeaba îmi vine în minte acum vorba aceea: Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!

În fine, nu e cazul meu... că eu am cei mai buni părinţi din lume... mai ales atunci când dorm.
O zi frumoasă vă doresc şi gândiţi-vă de două ori înainte de a spune ceva şi mai ales aveţi grijă întotdeauna cui şi ce spuneţi... desigur, asta dacă nu vă deranjează să vedeţi cum râd colţii şi vă folosesc vorbele împotriva voastră să mai şi greşiţi uneori... sau aveţi forţa de a vă asuma cuvintele şi a accepta consecinţele.