Iubim?

Îmi place la şcoală... încă. E frumos, e incitant, e distractiv... cam scumpe şi grele (serios, copertate şi cu multe pagini) manualele, dar parcă acest amănunt devine mai puţin important, păleşte (cu alte cuvinte) în faţa realităţii, celorlalte detalii inefabile.
Mă cam doare capul. Sper să nu fie iar sinuzita... că tare nu mi-e dor de puncţii.
În fine, stăteam şi mă gândeam la un lucru foarte ciudat. Nu ştiu cum sunt alţii dar eu (îmi vin în minte amintirile lui Creangă) pur şi simplu sunt o romantică incurabilă prin definiţie şi cu diplomă. Poate chiar depăşesc puţin limitele admise şi dau în obsesie. Iubesc din toată inima, am emoţii de fiecare dată când îl văd, transpir cu totul când îl aştept şi ştiu că trebuie să apară, îmi plac îmbrăţişările lungi şi ador să ascult ambele inimi cum în sincron îşi amplifică bătăile, ador plimbările de mână pe malul apei, apusul împreună reflectat în Olt (asta ca să mă adaptez situaţiei), mă topesc toată când, în braţele sale fiind, pe lângă sunetul apei, greierilor şi al vântului de seară aud (şi-mi răsună în fiecare celulă cu o putere zdruncinătoare dar parcă apotropaică) un cântec şoptit... vocea lui... mă pierd complet. Şi acum că mă gândesc... şi de fiecare dată când îmi amintesc - simt cum un milion de furnici reci se plimbă în corpul meu şi-mi traversează pielea, acoperind-o complet cu răcoare. Este extraordinar.
Şi totuşi nu cred că sunt singura care uită de dureri când aude vocea acelui cineva şi susţin ideea că romantismul şi dragostea adevărată încă mai există şi va exista oricând... adaptată societăţii. Cred în dragoste la prima vedere pentru că am trăit-o. Şi nu, nu atracţie, nu simpatie... dragoste! Sufletele pereche umblă în lume, sufletele surori de asemenea. Poate fabulez, poate sunt naivă, poate, poate, poate... şi nu consider ruşinos faptul că aceste două persoane ce e de ajuns să se vadă o dată şi să se gândească continuu numai la celălalt, orbeşte, ajung să îşi exprime foarte rapid sentimentele şi să se elibereze de acea durere sfâşietoare a incertitudinii şi aşteptării... şi ajung ca după câteva zile să fie împreună şi, de ce nu, să se căsătorească. Nu suntem noi mai "rapizi"... să ne uităm la modelul creat (dragostea perfectă şi bla bla) de Romeo şi Julieta. El a venit la bal îndrăgostit mort de Rosalina şi acolo o vede pe Julieta. Uită complet şi "minţile îi sunt şterse". Aşa a fost soarta, karma... dar asta nu înseamnă nici că ea era fată uşoară că s-a lăsat furată de peisaj (deşi dacă stăm să judecăm avea doar 14 ani) şi nici că el era un curvar tip nesigur. Şi totuşi oricine ştie această poveste, o place (sau nu), o trăieşte (mai mult sau mai puţin) şi nu o critică, nu o judecă din acest punct de vedere. Nu a sărit pentru că a întrebat el "vrei sau nu vrei?". La fel se întâmplă şi în zilele noastre. Ne îndrăgostim mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin şi mai intens sau mai puţin. Asta că totuşi se ştie că undeva s-a pierdut noţiunea, pentru unii.
Acum, problema este că sunt convinsă că undeva un strop de romantism şi emoţie există în fiecare... doar că nu ştim întotdeauna să ne-o exprimăm în cuvinte, ne simţim jenaţi de a vorbi despre asta (nu e neapărat cazul meu că eu când iubesc ştie tot poporul)... există această refulare a sentimentelor sau mai exact a exprimării lor din teama de a fi criticaţi sau de a fi luaşi în derâdere ori a pica în penibil. Sau chiar a se profita de pe urma sincerităţii noastre emoţionale (afective).
Am vorbit la ora de română despre asta şi am simţit nevoia să mă pronunţ... o temă frumoasă ce mi-a dat multe emoţii şi mi-a trezit imediat dorinţa de a scrie. Poate cândva îmi voi căuta cuvintele pentru a scrie "povestea mea recentă" pe care mereu o laud ca e scenariu de telenovelă ce ar sparge audienţele şi de la Regina (glumesc, nu e telenovelă dar film romantic tot e). Poate sâmbătă... o lună în urmă şi o viaţă înainte :)...