Conflict

Mă întreb... în ziua de azi cine mai are demnitatea de a fi el însuşi? Cine mai ştie cum e cu adevărat? Cred că încercăm să ne încadrăm în acea categorie tâmpită a corectului şi dreptului (nu toţi, cei care vrem să facem ceva...) şi ne pasă atât de mult, încât la un moment dat ne dăm seama cât de derutantă este existenţa şi cât de tâmpit trebuie să fii ca să vrei să intrii într-un tipar. Din păcate, e vârsta.
Îmi dau seama acum, când nu mă mai aflu la răscruce de vânturi ci într-o intersecţie semaforizată... nu numai că nu mai ştiu care e adevărata mea personalitate, dar, mai mult decât atât, nu mai ştiu nici ce vreau. Mă gândesc că eu... sunt acea persoană simplă, liniştită, vioaie, romantică şi visătoare, dar societatea mă vrea vulgară. E chiar atât de greu? Pot fi oricând. E floare la ureche să fii imbecil. O fac deseori. Fiindcă e cool. Şi fraierii te admiră pentru asta. Dar, oare mă simt bine?
Îmi place să mă distrez, să ascult muzică la maxim şi să admir războiul continuu dintre apă şi vânt - în valurile unui râu ori, cu atât mai mult, ale mării. Îmi place să am în spate 2-3 persoane care să îmi zâmbească şi să se sprijine pe umărul meu... să mă facă să râd şi să fiu veselă, să mă admire pentru simplitatea părului meu încurcat de vânt. Sunt simplistă şi totuşi mă complic atât de mult. Poate prea mult.
Îmi place să dansez, să îmi admir trupul încă cioplit după un tipar, intact, să mă prostesc. Sunt un bufon. Dar unul liniştit. Aici intervine problema... dilema... uneori îmi place să fiu fata aceea elegantă şi cu nasul pe sus dar... acea fată nu sunt eu. Alteori mă gândesc la băieţoasa cu şapcă şi haine largi... dar nu sunt nici aceea deşi sunt ambele în momente diferite ale vieţii. Dar... cine sunt cu adevărat? În acel timp predominant? Sunt visătoarea, simplista, care se complică, ce râde, mănâncă brânză multă şi ciocolată, nu se poate abţine de la carnea de porc ori vită, vorbeşte nonsensuri... sunt cea mai mare catastrofă naturală din biotopul meu, sunt cea care nu te contrazice dar nici nu te aprobă, cea care face gafe şi ţipă, dar care cu siguranţă se linişteşte de la o îmbrăţişare. Nu sunt o fată puternică şi asta mă omoară. De ce? Fiindcă societatea a evoluat atât de mult încât, pentru a putea fi la înălţime, trebuie să fii puternic, să nu ai sentimente ori să ţi le ascunzi perfect, să fii cine eu nu voi putea fi niciodată... şi atunci? Atunci mă voi lupta în mediocritate? Dar cine pune regulile astea? Cine e cretinul care nu îmi permite mie să fiu eu însămi şi îmi complică anii adolescenţei? Cine mă forţează să lupt în minciună şi să pierd, să pierd tot ce consider al meu şi să rămân în tăcere, să fiu "puternică". La ce mai există femei şi bărbaţi? Chiar totul se rezumă la ceea ce purtăm în pantaloni?
Oricât de mult mi-aş fi dorit să fiu băiat (eu şi alte 90% din colegele de suferinţă), sunt totuşi femeie, şi trebuie să mă adaptez. Unde a început totul? Acolo unde... am nevoie să fiu totul, pentru a nu fi în plus.