Moraliste...

Mi-a luat mai mult de 24 (douăzeci şi patru) de ore să înţeleg de ce, după ce mă loveşte o maşină şi apoi opreşte, mai sunt încă în viaţă. Cu alte cuvinte mai mult de o zi în care am pendulat între a fi bine (ori corect) sau a nu fi bine că sunt încă în viaţă. Şi atunci stau şi mă întreb, cum pot nişte lucruri atât de mărunte şi insignifiante precum o zebră, o maşină şi un om, să nască atât de multă linişte şi confuzie totodată.
Impactul a fost decisiv. Dar întârziat. În psihologie îl numeam postacţiune, deşi trebuie să fiu francă... a durat mai mult decât aş fi preconizat cu zile în urmă. De ce zic asta? Fiindcă da, în mintea mea de copil cretin, în mintea mea de adolescentă de numai 17 ani şi jumătate... mi-am formulat cu numai câteva zile în urmă o ipoteză comform căreia motivul existenţei mele terestre nu mai există şi trebuie să-mi închei acest ciclu evolutiv printr-un accident rutier. Cu alte cuvinte da, vroiam să fiu călcată de maşină.
E bine, în dimineaţa zilei de 7 ianuarie (cunoscută şi sub însemnul crucii roşi, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul), în jurul orei 7:43, când paşii mei plictisiţi se chinuiau să transporte un corp de 50 kg, leneş şi cu numai câteva gânduri neutre (căci nu prea mai erau pozitive de mult) pe bulevardul Nicolae Bălcescu în sus, cu destinaţie finală sala 35 a Colegiului Naţional "Mircea cel Bătrân" din oraş, în dreptul trecerii de pietoni nesemnalizate de la "24 de trepte", un autoturism verde soseşte, nu se asigură, omite faptul că pe blestemata aceea de trecere există o căciulă cu ciucuri, mergătoare... şi, astfel, după ce izbeşte "chestia auxiliară" (aceea fiind eu), ascunsă sub căciulă, după ce parcă aude zgomotul unui bătrân speriat de incident... şoferul opreşte.
Acea clipă a devenit decisivă. Fracţiune de o secundă nu mai ştiam unde sunt, ori de ce... mai sunt încă în viaţă. Am deschis ochii şi, în dreptul meu se vedeau nişte conducte. Am privit în jur, m-am ridicat şi şchiopătând, m-am retras pe alee. Ştiam că sunt în întârziere. Destinaţia mea era şcoala. Gândurile muriseră. "Cum de mai sunt încă în viaţă? Ce s-a întâmplat? De ce tremur?"... încerc şchiopătând să-mi continui drumul însă în urma mea glasul plâns al unei femei striga "opreşte-te. Doamne. Te-am lovit." ... nu, nu femeie, nu pe Dumnezeu l-ai lovit, ci pe diavolul din mine. Cel care se cerea de atâta timp lovit şi alungat, cel ce mă omoră cu fiecare clipă şi mă duce în infern prin hedonismul sadic oniric. Am privit prin ea. Era mai scundă decât mine. Atât reţin... şi mă sufoca. Plângea şi arunca cuvinte, iar eu.. eu tremuram. Şchiopătam. M-a prins în braţe şi-mi extragea parcă toată energia. Confuz. Nu vroiam să ştiu că vrea să mă mituiască. S-a oferit să mă cumpere...dar tot ce vroiam era spaţiu aşa că am încheiat această mascarada prin "vă rog. Sunt în regulă. Nu am nevoie de nimic. Plecaţi" ... urmau iar insistenţele feminine şi feministe care simţeam că mă calcă pe nervi mai rău ca niciodată, mă făceau să mă apropi tot mai convinsă de ideea conform căreia în trupul meu nu ar avea ce căuta această minte mult prea brutală.
Am îndepărat biata femeie şi am continuat să merg. Atrăgeam priviri căci mâna-mi sângera printre firicelele de nisip şi noroi, iar hainele... pareau adunate din baltă, dar stai... eu cu totul eram adunată din baltă, iar ochii... ochii abia se abţineau să nu se manifeste. Stăteau mai străini şi mai goi ca niciodată, două felinare împânzite, plouate şi ruginite.
Am ajuns într-un final, dar tot nu înţelegeam. De unde durerea? De ce începuse tot corpul să dea semnale? Revoltă oare? Am ignorat cu ceva faptul că fiecare muşchiuleţ are nevoie de atenţia sa? Dar desigur că nu am avut cum să aflu decat târziu, acasă când am remarcat urmele... nişte chestii roz-movalii (ori siclam, să fiu mai elegantă) care în contact direct cu un alt corp produceau senzaţii de durere. Bun. Şchiopătatul a dispărut. Dar tot nu înţeleg... de ce s-a oprit motorul?
Abia astăzi... când este deja a doua zi, când am avut de înfruntat atâtea păreri şi atâţia oameni care m-au împins să merg la spital (dar pe care nu i-am ascultat) şi care m-au caracterizat ca fiind tâmpită şi nebună pentru că am lăsat lucrurile aşa şi m-am gândit că nu mai vreau să fac rău nimănui... reiau, abia azi... am descoperit că mă doare şi spatele, clavicula şi tâmpla stângă. Poate că ar trebui totuşi să consult un medic. Poate. Sau poate că nu. Poate că ar trebui să continui ideea că am primit ce am vrut, dar atunci... reiau... de ce mai sunt încă în viaţă? De ce mi-am cumpărat cercei galbeni şi de ce... am înţeles că s-a terminat?
Morala... chiar trebuie să mă calce o maşină ca să înţeleg că viaţa îmi poate oferi orice dar la fel de ireproşabil retrage ceea ce e malefic?