Vacanţă plăcută!

S-a încheiat oficial anul şcolar 2008/2009. Un an şcolar plin de surprize şi definit de neprevăzut. Nu ştiu dacă a fost un an mai bun sau mai slab ca restul. Diplome am cules şi acum, la naţională am ajuns, am aşteptat pauzele să pot trimite mesaje şi sfârşitul orelor să îl pot vedea pe cel ce mi-a monopolizat persoana în acest an şcolar. Primul semestru a fost solicitant, greu... aproape de oribil. Al doilea semestru... a trecut pe lângă mine. Am lipsit îngrozitor de mult: ba dintr-o răceală, ba pentru câte un proiect. Dar s-a terminat cu bine. Am iubit până la un punct zilele de luni: le iubeam atât de mult încât număram secundele care se scurgeau ştiind că la capătul numărătoarei se află el, cel pe care îmi vărsam supărarea, pastila mea pentru durerile de cap. Marţea... era o zi mai mult degeaba. Aşa o vedeam eu, liniştită dar plictisitoare. Exceptând ora de psihologie, aveam 5 ore de limbi. Frate, 2 ore de germană unde parcă studiam chineza sau dormitul pe bancă, urmate de 2 de engleză unde eram forţată să mă trezesc şi să îmi pun titirezul în mişcoare. Plictistor. Miercurea... ziua aceea extrem de plină, obositoare ce se încheia cu ora de educaţie plastică total greşit poziţionată acolo. Frate, parcă sufla cineva în limbile ceasului, atât de greu trecea. E adevărat că acest lucru se datora şi faptului că ştiam că mă aşteaptă cineva jos. Joia. Nici nu mi-o amintesc prea bine. Zi ştearsă. Aşteptam cu nerăbdare ultima oră - aceea de fizică, pentru a mai sta iar la tablă... a rezolva probleme şi a mă simţi diferit. Vinerea, zi frumoasă: exceptând rănile de la ora de sport şi joggingul de la o farmacie la alta atârnând de mâna lui, pentru a-mi lua bandaje, plasturi, rivanol... Sâmbăta aveam ba debate, ba concursuri... ba bibliotecă. Duminica nu exista. Teme, plimbări, somn...
În concluzie, un an drăguţ. Mi-ar plăcea ca următorul să fie mai bun. Mereu există loc pentru mai bine. Şi acum am remuşcări dar trec peste. Am medie mai mică dar clasare mai bună... Nu mai contează. Acum în vacanţă sper să recuperez tot ce am pierdut în an. Vacanţă plăcută!

CN “Mircea cel Bătrân” Rm. Vâlcea
Clasa a X-a F
Clasamentul final

1. Roşu Florina 9, 72
2. Popescu Laura 9, 65
3. Vlad Graţiela 9, 55
4. Drăguţ Nicoleta 9, 42
5. Olănescu Ana 9, 32
6. Dunca Ana 9, 25
7. Oprea Evelyn 9, 25
8. Atanasescu Eduard 9, 05
9. Ciochină Sorin 9, 00
10. Bălintescu Andreea 8, 87
11. Constantinov Rada 8, 85
12. Poienaru Mădălina 8, 77
13. Chiriţă Radu 8, 75
14. Tudor Ana 8, 75
15. Bogdan Silvia 8, 67
16. Moise Livia 8, 62
17. Mureşan Andrada 8, 62
18. Smaranda Sandra 8, 55
19. Tîlvîc Ovidiu 8, 55
20. Stăiculescu Bogdan 8, 52
21. Georgescu Andrei 8, 50
22. Constantinescu Radu 8, 42
23. Vîlcu Adina 8, 40
24. Bucur Narcisa 8, 35
25. Cristea Mihaela 8, 35
26. Cluci Andrei 7, 90
27. Bălăşoiu Ionuţ 7, 67

Final.

Îmbătrânesc cu neruşinare... îmbătrânesc degeaba. M-am zbătut până acum în colivia propiei mentalităţi, proprilor speranţe. Am răbdat şi am jucat ca la carte, dar cartea s-a întors în jos şi speranţa s-a stins. E grav. Încet, dar sigur. Ultima picătură a umplut ultimul pahar şi apa sufletului deja dă pe afară. Nu mai sunt victimă, nu mai sunt vinovat, nu mai sunt nimic. Am forţa şi puterea de a pune piciorul în pragul bătăii de joc şi de a trece mai departe. Nu am înţeles niciodată dar nici nu voi putea înţelege. Sunt întrebări multe, răspunsuri lipsă.
Oricum orice sfârşit e un nou început. Nu vreau să greşesc şi să mă arunc, nu mă mai interesează nimic. A venit vacanţa. Voi trăi acea viaţă pentru mine şi voi şterge trecutul cu buretele. E inutil să mai aştept ceva ce niciodată nu va veni. Am încercat să fac ce am putut dar acum am înţeles în sfârşit că trebuie să mă retrag. Nu am să trăiesc mila nimănui. Nu am să trăiesc resturile de secunde sau o viaţă de împrumut când o am pe a mea. Voi mai iubi cândva, puternic, voi mai suferi de asemenea, voi mai învăţa de câteva ori să mă lupt cu umilinţa, dar nu mă voi mai târî. E suficient.
La urma urmei suntem ca două păsări călătoare ce s-au întâlnit, au colindat acelaşi cer şi au pornit fiecare pe drumul său: una spre răsărit în timp ce a doua spre apus.

Rappa - Condamnaţi la viaţă. O altă melodie superbă... versuri mult prea reale.

Cuvinte grele - Vise

... De aseară ascult continuu această piesă pe care mi-a recomandat-o Ciprian ca răspuns la melancolia mea acută. Versurile sunt pur şi simplu superbe... mă fac cu adevărat să mă gândesc la eul meu interior, acela care independent de mine s-a desprins şi aleargă în lume fără ştire, eul meu, sufletul meu metamorfozat într-un alt corp cu suferinţe şi lacrimi.


Oare tot ce`a fost intre noi s`a intamplat
toate sentimentele acelea s`au uitat
doi oameni ce`au scris pe cer un vis
doi oameni ce simteau un sentiment de nedescris
un vis ce`a luat nastere cu multi ani in urma
intr`un timp cand durerea era cruda
iubeam o fata ce era fara`de`pacat
care nu stiam ca dezastrul a urmat
au fost clipe ce nu le voi uita
eu cu tine undeva in lumea ta
in lumea basmului ce ne`a legat
in lumea celor fara` de` pacat
visam ca viata s`a schimbat
visam ca tot ce`a fost inainte s`a terminat
simteam un fior cand te atingeam
simteam puritata cand te mangaiam
ani au treut peste noi si ne`au transformat
in doi straini ce n`au apucat
incheia acest vis frumos
sentimente fara de folos
au devenit iubirea si dragostea ce o impartaseau
si acum totul e schimbat cum nu credeau

~

clipele toate s`au uitat
mii de dureri ne`au ingropat
nu pot da timpul inapoi
sa fim doar noi doi
o pereche unica in toata lumea
doua fiinte impreuna suntem una [x2]

#

nu stiu de ce dar visele ma fac sa imi fie teama
in fiecare dimineata ma trezeam avand pe obraz o lacrima
sperand ca noaptea in care eram impreuna
sa nu fie ultima. intrebam luna
si soarele daca o sa te revad dar niciunu nu raspundea
stia.
ma simteam singur in lumea asta mare
in care fara tine nu ma puteam tine pe picioare
ti`am daruit inima. ti`am dat toate sentimentele mele.
ti`am dat luna. ti`am dat lumea mea. ti`am dat si stelele.
fiecare privire, fiecare soapta de dragoste
imi dadea sperante ca vei deveni realitate
nu mai stiam ce sa cred..nu stiu ce s`a intamplat
chiar nimic din tot ce`a fost nu este adevarat
as da timpul inapoi ..as face tot ce pot ..
sa te am..sa fim doar noi si sa renuntam la tot
amintirile imi apar din nou in vis..ramai dragostea mea
dar .. viata merge intainte eu ma duc cu ea

86... din faţă.

Well... astăzi a fost mult aşteptatul spectacol renascentist - adaptare modernă a unor sonete aparţinând lui Shakespeare. Desigur, vorbesc despre un Shakespeare modern în ceea ce ne (mă) priveşte. Eu am avut onoarea de a fi chiar el.
Astfel, scriitorul nostru modern utilizează Laptop, e pictat (tatuat) din cap până în picioare şi are părul lung prins în coadă. Cum pantalonii mei erau foarte scurţi am fost tatuată şi pe picioare pentru a compensa "goliciunea". Bun, drăguţ, până la momentul părăsirii scenei şi plecării acasă. Dezastru! Bafta mea cu Florina care a fost o drăguţă şi m-a însoţit pentru a nu mă simţi chiar incredibil de solitară în această ridiculizare personală. Am numărat oamenii care se uitau lung la mine şi eventual mai adăugau şi comentarii (ne)inspirate şi am ajuns la numărul... 86! De la şcoală până la Sala Polivalentă unde domiciliez. Şi toţi aceştia numai dintre cei ce veneau din faţă. Am remarcat astfel că pe o singură stradă poţi trece pe lângă foarte multă lume (având în vedere că nu toţi au fost număraţi, neîndeplinind condiţia necesară: de a se holba insistent la picioarele mele tatuate excesiv).
Drăguţ. După o zi în care am mers din prost în mai prost, am făcut crize de gelozie şi de nervi nejustivicate pornite de la zvonuri şi confuzii, am primit numai veşti proaste şi am simţit că totul este menit să meargă pe dos... finalul a fost pe măsură. Nu mai insist. Nu mai are rost. Mă complac în ideea că oricum suntem singuri pe lume şi că prietenii... sunt acolo numai ca să ai un motiv în plus să crizezi şi să te dai cu capul de pereţi (ciudat, amicii şi necunoscuţii nu te rănesc).
În fine, have a nice day şi sper să revin curând cu poze.

Cică

O zi nouă dintr-o săptămână nouă, un nou început. Nici nu am luat încă vacanţă că deja am uitat să mai păstrez noţiunea timpului. Eram convinsă că este duminică - bafta mea cu banda calendarului care arăta deja că trebuie derulat spre luni. Aşa mai ţin şi eu evidenţa zilelor.
Mă gândesc... la multitudinea de simboluri şi arhetipuri. La numerologie, la harta mea astrală... la casa a VIIa. Aş vrea să nu mai fie considerată pasiunea mea pt ocultism un viciu, ci poate numai un hobby.
Vreau să mă plimb, să îmi mai oxigenez puţin creierul, deşi de câteva zile stau numai la casă, la oxigen şi aer de munte. Superb.
Nu cred în horoscop (da ştiu, e ciudat să spun eu asta) - bine, poate decât în cel realizat de Urania... dar mă amuză ce spun cei de la 9AM despre săptămâna aceasta pentru nativii din rac (asta că tot vorbeam eu în incipit despre noutate...)

"Vă temeţi să luaţi iniţiativă la începutul săptămânii, dar astrele vă oferă nişte posibilităţi care nu pot fi ratate. Întâmpinaţi noua energie şi orientaţi-vă spre un nou început." - ce ziceam??
"Încă nu aţi scăpat de spectrul intrigilor şi bârfelor." - hmmm, mă întreb din ce direcţie vin dacă nu am scăpat de ele şi nici nu le ştiu. Poate şi pentru că nu îmi pasă...
"Starea de sănătate nu vă susţine eforturile pe care continuaţi să le faceţi de nevoie." - mi-a mai trecut răceala. Poate că încă mai am ganglionii inflamaţi şi nasul plin dar m-am acomodat
"Parinţii descoperă că nu mai pot comunica atat de bine cu proprii copii. Apare o dispută în familie, vă certaţi cu partenerul sau cu părinţii. Mereu vă simţiţi frustrată, dar nu faceţi nimic pentru calmarea situaţiei. O discuţie calmă şi raţională este mult mai indicată." - Dispută în familie? Scos din calcul. Nu concep. Dispută cu partenerul de viaţă... canci. Aaa da, Adina, iar mă scoţi din sărite? :)))
"Nu trebuie să vă neglijaţi sănătatea." - da bine, am mai auzit asta o dată. Tocmai am strănutat :))
"Miercuri sau joi, este timpul pentru un premiu - meritaţi o recompensă, nu?!" - ha, că aici m-a nimerit puţin. Cred că atunci se va încheia oficial anul şcolar 2008/2009. Iau premiu, da... yay.
"Planurile merg bine vineri şi sâmbătă şi aveţi abilitatea de a-i înţelege pe ceilalţi, indiferent unde vă aflaţi. Duminică, o abordare activă, cinstită, orientează lucrurile în direcţia cea bună." - mda. Sinceră să fiu, nu înţeleg nimic din acest fragment. N-am planuri. A ba da... probabil că o să mă pună mami să fac curat şi atunci o să apară şi dispută în familie cu această ocazie. Începe să se lege. Poate că e vorba de mamele rac ce nu îşi mai pot înţelege fiicele tot rac >:) mwhahaa... că sunt leneşe.

That's all folks. Mi-e incredibil de somn deşi abia m-am trezit. Trebuie să plec la Blacky... O să adorm în maşină şi nu o să mă mai trezesc niciodată :)).

Return to sender, address unknown

Nu-mi vine să cred cât e de stupid şi nu pot să înţeleg cum de încă mai accept... cum de încă mă mai târăsc prin nisip aşteptând să treacă seceta şi să vină ploaia. Ştii că iubesc ploaia, nu? Mă linişteşte, revigorează, trezeşte la viaţă. Urăsc vara... ador toamna şi hai iarna, că am mintea îngheţată şi inima caldă. Vara inima-mi hibernează... deja o simt. Deja începe să se ascundă, să-şi lingă rănile, să se usuce şi să îngheţe în final, iar. E normal. S-a plictisit... să fluturi puţin din mâini ca să mai aprinzi nişte scântei care oricum nu au forţa de a o arde iar.
Încep să trec iar de la umeri lăsaţi, supuşi la aceia dominanţi, pe spate. Încep să fiu iar fata independentă de care te-ai îndrăgostit dar care nu îşi bătea capul cu tine, acea tipă la nasul căreia ajungeai numai când te programa. E grav... dar nici nu mai ştiu. Aş vrea să spun că mă doare, dar deja asta face parte din normal, deja durerea a devenit obişnuinţă. Nu pot spune că nu o mai simt, chiar şi ceva ce se manifestă regulat simţi - doar că nu mă mai îngrijorez. Aştept. Aştept să se formeze cubul de gheaţă definitiv şi să închid ochii. Nu spun, viaţa e frumoasă. Am învăţat asta de la tine... simt frumuseţea ei în fiecare secundă şi în fiecare adiere de vânt. Simt. Aşa e mereu deşi mereu vreau şi sper să fie altfel. Dar ce spun eu mereu? E doar a doua oară când se întâmplă asta. Speram că nu va mai trebui să îmi îngheţ inima, speram că te voi avea mereu aici, speram să fiu azi, la acest mare eveniment, într-o rochie elegantă, cea mai cochetă de acolo... de braţul tău, adunându-ţi mândria şi strângându-ţi bucuria din ochi. Dar... nu e aşa. Am speram de 8 luni la acest moment... încă de când m-aţi invitat. Mai ştii? habar n-ai. Ei se uitau în dreapta, noi mai "şmecheri" direct în stânga... dar când a fost să fie ai fugit. Nu îţi place seriosul. Şi acum aş vrea să mă simt vinovată şi m-am simţit... dar îmi impun să îmi treacă. Am greşit că am existat, m-am plictisit de puncte de suspensie şi de virgule.
Ştii ce îmi pare rău? Că încă mai sper. Şi chiar şi când nu cred tot o fac. Nu ştiu de ce. Sincer, nu te vreau înapoi. EU nu... dar inima mea comanda pentru tine. Dar tu o ignori... nici nu o vezi. Eu nu te mai aştept, dar ea da. Sunt derutată. Mi-e dor de tot. Mi-e dor de "noi", uneori mi-e dor chiar să îmi spui că nu ai timp. Dimineţile sunt atât de stupide. Înainte mă trezeam cu gândul tău, acum cu bara din calendar pe care o mut cu o poziţie mai departe. E aiurea. Înainte eram "scriitoarea ta", acum nici măcar atât nu mai sunt. Cuvintele mi se plimbă leneşe dar totuşi de nebune, prin cap. Am devenit foarte stângace în ... tot ce fac.
(pauză de gândire... deşi mă gândesc în gol)
Ştiu că nu are destinatar acest post, chiar dacă teoretic ar fi unul. Şi nu oricare "unul"... acel "unul" special pe care obişnuiam să îl consider alter ego-ul meu.
Ştii, încă mă ma dă peste cap visul acela cu puştiul. Încă mai sunt traumatizată că te-am visat cu un an şi ceva înainte de a te cunoaşte... în acea formă pură. N-am mai privit pozele acelea... ce par rupte din visul meu, n-am vrut să mă mai rănesc singură. Putea să fie mult, nimic n-a fost... De când nu mai existăm unul pentru celălalt am descoperit multe lucruri noi, am învăţat multe şi cel mai important: mi-am dat seama unde am greşit mereu. Da, pentru asta sunt vinovată. Am fost o fiţoasă. Am învăţat misterele lumii şi mi-am descoperit greşelile însă tare mi-aş dori să mă întorc în trecut să le pot repara. Mi-aş dori să pot face lucrurile ca la carte... dar e prea târziu.
Şi ştii ce mă enervează si mai tare? Că de fiecare dată când vreau să te uit apare ceva nou. Data trecută când am fost convinsă că te-am şters din mintea mea: a fost incidentul neplăcut. Am revenit la tine fiindcă totuşi te iubesc şi vroiam să fiu lângă tine. Acolo... am văzut poza cu noi. Mi-am amintit cât de plăcut era. M-am trezit iar într-un mediu în care îmi plăcea să mă consider "acasă" - doar că deşi prezent, lipseai tu.
Apoi am vrut iar să te uit... ai intrat în vorbă cu mine şi deşi nu vroiam să îţi mărturisesc ce cred... m-ai făcut de am spus. Încă mă mai simt vinovată. Trebuia să fi tăcut. Dar nu puteam. Vroiam să spun orice, numai să ştiu că vorbim. Zilele trecute iar am simţit că înnebunesc şi că trebuie să te uit. Am reuşit? Fix când să fiu convinsă că e over... m-am trezit brusc ascultând o înregistrare a unei conversaţii vechi şi foarte frumoase despre care habar n-aveam că există. O ascultam şi plângeam. Aşa frumos îmi vorbeai, aşa frumos mă alintai, aşa frumos mă iubeai. Şi uite aşa frumos m-am întors iar în trecut. De fiecare dată când nu mă gândesc la tine, mă întreabă cineva de tine sau îmi spune că te-a văzut (asta ca să nu pot să nu mă gândesc)
Acum... nici nu ştiu ce ar trebui să mai fac. A sosit ziua aceea pe care o tot plănuiam noi de mult, dar eu nu sunt acolo. Mă simt bine ştiind că eşti acolo, mă bucur că se întâmplă dar... pe de altă parte sunt melancolică deşi ştiu că nu e altcineva la braţul tău. Ştiu că universul tău acum e limitat dar... ştii, era limitat asupra celor 3... dar ea... ea de azi iese de sub tutela ta. De ce nu pot fi eu sora ta? De ce nu pot să fiu eu al treilea vârf al triughiului tău? A treia spiţă pe care să o ocroteşti? Sincer, mă fac fetiţă cuminte şi iubitoare, te las să dormi la 23, nu te mai critic continuu şi dacă vrei devin mai puţin sufocantă. Am să îmi tai şi unghiile, să nu te zgârie, nu mai port converşii albi şi nici blugii negri - că ştiu că nu îţi plac... nu mă mai încreţesc şi îţi fac cu mâna când pleci... Ştii, am pui. Am şi un căţel negru, caniche... îl cheamă Blacky şi e berbecuţ, ca tine. E un scump. Eu îi zic "Iubire". Sunt convinsă că ţi-ar plăcea. L-am şi enervat aşa cum mă învăţai tu... şi de fiecare dată când îl iau în braţe mă gândesc la tine. Are boticul umed, cum îmi spuneai tu... Ştii câte lucruri s-au schimbat de când nu mai eşti? Ştii câte am să îţi povestesc şi cât mi-e de dor să mă asculţi. Pereţii şi pozele nu pot vorbi, căci de ar face-o, al fi mai fericită. Nu te vreau înapoi, dar tare mi-ar plăcea să vii la mine. În 29 de zile e ziua mea. Număr şi secundele, sperând că vei fi acolo, cum mi-ai promis. Dar ştii, nu te invit. Vreau să te autoinviţi. Vei avea exclusivitate. Vei fi doar tu... şi cu mine. Vreau să-ţi iei şi undiţa, să mă înveţi să pescuiesc, aşa cum mi-ai promis. Ştii dragule, mi-ai promis atât de multe lucruri şi mie mi-e atât de dor de tot. Mi-ai promis şi eu încă mai aştept, ca un copil sincer şi inocent ce am fost cândva şi redevin.
Dar of... câte aş avea să-ţi spun, câte am de recuperat, câtă linişte am de şters. Aş vrea să fi citit tot, aş vrea să înţelegi tot, aş vrea să repar tot şi să nu mai fiu stângace. Aş vrea să nu rămân singura cititoare a acestor cuvinte zăpăcite.

5

Mai e o lună până la momentul adevărului (care da, coincide cu ziua mea de naştere - de fapt ăsta e şi pretextul). Sunt oarecum nerăbdătoare (oarecum???) să aflu care este drumul pe care vrea soarta să păşesc. Nu dau indicii, nu vreau să influenţez în vreun fel... doar aştept.
Până una alta mi-am amintit tot felul de lucruri drăguţe, am reprivit poze de mult uitate şi am încercat fără suferinţă de această dată, să zâmbesc. A fost bine. Mereu fac asta când sunt răcită - din lipsă de ocupaţie... mi-am amintit şi de vizitele din timpul răcelii (portocale, ciocolată şi suc - mereu ştia ce îmi place)... Mă întorc cu nostalgie la acele momente şi totuşi zâmbesc. Era frumos... Mi-e dor dar independent de noi viaţa merge înainte!

Ce spuneam?

...Despre toate care se adună. Acum -că stau cu ceaiul în faţă şi m-au mai lăsat puţin crizele de nas şi de gât- mă amuz de această nouă ironie a sorţii. Am răcit. Am răcit cum n-am mai răcit de mult: injecţii, frecţii, noapte albă din cauza nasului şi cactusului din gât, febră relativ mare, ameţeli, friguri, dureri de muşchi şi de oase, urechi... tot ce se poate.
Ce e mai frustrant e că s-au nimerit toate acestea când vremea şi-a revenit şi şcoala e pe sfârşite... adică exact când sunt plimbările mai plăcute (nu că mi-ar plăcea mie cine ştie cât să mă plimb). Mâncarea n-are gust dar partea bună e că nici medicamentele şi ceaiurile nu au. Cred că aceea fără gust sunt de fapt eu. Mi-e somn.

Timpul trece încet

Ştii, la un momentdat devine foarte ciudat… când ajungi să nu mai distingi visul (sau mai bine zis coşmarul) de realitate. Ştiu prea bine că sentimentele se transmit dar nu le pot înlătura pe cele negative. De unde atâta răutate? De ce atâta suferinţă şi durere în vise? Interpretarea ultimelor vise e tot mai bună dar deja… simt că nu mai am forţa de a mai crede, forţa de a trece mai departe. Nu mai plâng în realitate, nu vreau să mai fiu văzută plângând şi nici să îi mai fac trişti prin acest fapt pe acei oameni care mă vor fericită – căci nu e vina lor că sufletul meu e gol sau mai rău, plin de fiere… dar visele mele sunt inundate de lacrimi. Trezirile constante şi palpitaţiile mă aduc într-o lume pe care încerc să o alung dar parcă mai tare mă alungă ea de lângă mine. Am ajuns să-mi visez sufletul, am ajuns să mă întristez îngrozitor la acest 59… spre fix… Degeaba atâţia oameni dacă pe fantomaticul el nu am fost lăsată să îl văd. M-a ţinut departe. Decât costumul gri s-a remarcat dar n-aş fi crezut. E vis, dar durerea şi ignoranţa persistă şi invadează amintirea. Nu înţeleg de ce acum nu mă pot îndepărta, de ce de această dată insist atât, de ce încă mai visez, de ce încă mai cred şi mai sper… de ce încă îmi mai sacrific zilele inutil? E trist… 

PS: După atâta vreme în care nu am mai ascultat şi pus muzică revin cu o piesă foarte tristă dar şi frumoasă care are forţa de a mă umili.

"Fizik simpatik"

Am intrat recent în posesia cărţii scrise (sau mai exact primului capitol al acesteia) de bunul nostru prieten Lorin Bogdan Popescu (aka LBP). Mă gândeam eu (cândva) că va scrie o carte despre pasiunea sa - fizica (sau mai exact "fizik") dar nu credeam că voi avea atât de curând onoarea de a o şi citi (din câte am înţeles sunt printre primele persoane ce o lecturează. Deci da! Adevărată onoare). 

La o primă fotografiere a acestui capitol intitulat "Mecanică" aş fi putut crede că voi avea de a face cu o nouă adunătură de informaţii pe care le voi păstra mai mult sau mai puţin în minte. Am văzut fotografii, formule, cuvinte şi tot felul de litere greceşti. Clar: fizică. Dar nu m-am lăsat dezamăgită şi am "intrat în pâine".

Plăcut (asta pentru că nu pot spune "surprinzător" în ceea ce îl priveşte pe autor) este faptul că explicaţiile acelor formule pe care mulţi dintre noi le-am privi fără pic de înţelegere sunt redate într-o formă extrem de fluentă, melodioasă (aş spune chiar lirică) şi cu o tentă de umor ironic (specific de altfel). Se vede sufletul de artist domn'le!

Totuşi, trebuie să recunosc... nu sunt chiar o loază în ale fizicii aşa că am înghiţit oarecum informaţiile cu zâmbetul pe buze făcându-mă să-mi amintesc de lecţiile din clasa a IXa şi de cât de mult îmi doream eu să ies la tablă şi cum nu mă scotea (ha! că într-a Xa am stat doar să răspund). Îmi dau seama că  mi-ar fi plăcut să fi învăţat şi eu în stilul acesta... sau at least să mi se explice astfel. Bile, vectori... vrăjeală. 

Înaintând în lectură am înţeles că scopul acestui material este într-adevăr atragerea puştilor şi celor mai puţin specializaţi înspre domeniul fizicii. Stilul este mai mult decât modern, ştiinţific, exerciţiile model sunt facile (dacă înţelegi explicaţiile) şi comentariile de pe parcurs foarte amuzante. Ce să mai! Exact ceea ce ne trebuie pentru a învăţa.

Acum, aflându-mă în posesia acestui material parcă regret şi mai tare faptul că termin clasa a Xa... şi că nu voi mai face fizică în anii ce urmează... poate că în următoarele capitole aş fi găsit răspunsul posibilelor întrebări "imposibile".

Ha ha ha

Cu întârziere vă urez şi eu tuturor numai lucruri bine şi mulţi mulţi ani (buni şi fericiţi). Mi-am recăpătat netul (mulţumită bunului meu frăţior Mike... ce a venit acasă - că doar era ziua mea de... copil) dar sunt foarte agitată (nimic nou în asta). Deja mă amuză cum de vreo două luni, în fiecare zi mi se întâmplă ceva rău şi cum de fiecare dată când încerc să mă depărtez... dau peste ceva care mă aduce la linia de start. E adevărat că pe moment mă enervez şi urlu şi mă dau cu fundul de pământ sau capul de pereţi şi încerc să justific tot acest rău ce e atras de mine ca de un magnet, dar după ce scap de impact, primul impuls (...) privesc cu multă ironie soarta şi "îi râd în faţă".

Sper totuşi că va trecere această perioadă şi voi da şi de lucruri bune - deşi cam ştiu scopul acestor greutăţi (mai realizez şi eu obiectiv anumite aspecte ale vieţii şi-mi dau seama cât am greşit).