Return to sender, address unknown

Nu-mi vine să cred cât e de stupid şi nu pot să înţeleg cum de încă mai accept... cum de încă mă mai târăsc prin nisip aşteptând să treacă seceta şi să vină ploaia. Ştii că iubesc ploaia, nu? Mă linişteşte, revigorează, trezeşte la viaţă. Urăsc vara... ador toamna şi hai iarna, că am mintea îngheţată şi inima caldă. Vara inima-mi hibernează... deja o simt. Deja începe să se ascundă, să-şi lingă rănile, să se usuce şi să îngheţe în final, iar. E normal. S-a plictisit... să fluturi puţin din mâini ca să mai aprinzi nişte scântei care oricum nu au forţa de a o arde iar.
Încep să trec iar de la umeri lăsaţi, supuşi la aceia dominanţi, pe spate. Încep să fiu iar fata independentă de care te-ai îndrăgostit dar care nu îşi bătea capul cu tine, acea tipă la nasul căreia ajungeai numai când te programa. E grav... dar nici nu mai ştiu. Aş vrea să spun că mă doare, dar deja asta face parte din normal, deja durerea a devenit obişnuinţă. Nu pot spune că nu o mai simt, chiar şi ceva ce se manifestă regulat simţi - doar că nu mă mai îngrijorez. Aştept. Aştept să se formeze cubul de gheaţă definitiv şi să închid ochii. Nu spun, viaţa e frumoasă. Am învăţat asta de la tine... simt frumuseţea ei în fiecare secundă şi în fiecare adiere de vânt. Simt. Aşa e mereu deşi mereu vreau şi sper să fie altfel. Dar ce spun eu mereu? E doar a doua oară când se întâmplă asta. Speram că nu va mai trebui să îmi îngheţ inima, speram că te voi avea mereu aici, speram să fiu azi, la acest mare eveniment, într-o rochie elegantă, cea mai cochetă de acolo... de braţul tău, adunându-ţi mândria şi strângându-ţi bucuria din ochi. Dar... nu e aşa. Am speram de 8 luni la acest moment... încă de când m-aţi invitat. Mai ştii? habar n-ai. Ei se uitau în dreapta, noi mai "şmecheri" direct în stânga... dar când a fost să fie ai fugit. Nu îţi place seriosul. Şi acum aş vrea să mă simt vinovată şi m-am simţit... dar îmi impun să îmi treacă. Am greşit că am existat, m-am plictisit de puncte de suspensie şi de virgule.
Ştii ce îmi pare rău? Că încă mai sper. Şi chiar şi când nu cred tot o fac. Nu ştiu de ce. Sincer, nu te vreau înapoi. EU nu... dar inima mea comanda pentru tine. Dar tu o ignori... nici nu o vezi. Eu nu te mai aştept, dar ea da. Sunt derutată. Mi-e dor de tot. Mi-e dor de "noi", uneori mi-e dor chiar să îmi spui că nu ai timp. Dimineţile sunt atât de stupide. Înainte mă trezeam cu gândul tău, acum cu bara din calendar pe care o mut cu o poziţie mai departe. E aiurea. Înainte eram "scriitoarea ta", acum nici măcar atât nu mai sunt. Cuvintele mi se plimbă leneşe dar totuşi de nebune, prin cap. Am devenit foarte stângace în ... tot ce fac.
(pauză de gândire... deşi mă gândesc în gol)
Ştiu că nu are destinatar acest post, chiar dacă teoretic ar fi unul. Şi nu oricare "unul"... acel "unul" special pe care obişnuiam să îl consider alter ego-ul meu.
Ştii, încă mă ma dă peste cap visul acela cu puştiul. Încă mai sunt traumatizată că te-am visat cu un an şi ceva înainte de a te cunoaşte... în acea formă pură. N-am mai privit pozele acelea... ce par rupte din visul meu, n-am vrut să mă mai rănesc singură. Putea să fie mult, nimic n-a fost... De când nu mai existăm unul pentru celălalt am descoperit multe lucruri noi, am învăţat multe şi cel mai important: mi-am dat seama unde am greşit mereu. Da, pentru asta sunt vinovată. Am fost o fiţoasă. Am învăţat misterele lumii şi mi-am descoperit greşelile însă tare mi-aş dori să mă întorc în trecut să le pot repara. Mi-aş dori să pot face lucrurile ca la carte... dar e prea târziu.
Şi ştii ce mă enervează si mai tare? Că de fiecare dată când vreau să te uit apare ceva nou. Data trecută când am fost convinsă că te-am şters din mintea mea: a fost incidentul neplăcut. Am revenit la tine fiindcă totuşi te iubesc şi vroiam să fiu lângă tine. Acolo... am văzut poza cu noi. Mi-am amintit cât de plăcut era. M-am trezit iar într-un mediu în care îmi plăcea să mă consider "acasă" - doar că deşi prezent, lipseai tu.
Apoi am vrut iar să te uit... ai intrat în vorbă cu mine şi deşi nu vroiam să îţi mărturisesc ce cred... m-ai făcut de am spus. Încă mă mai simt vinovată. Trebuia să fi tăcut. Dar nu puteam. Vroiam să spun orice, numai să ştiu că vorbim. Zilele trecute iar am simţit că înnebunesc şi că trebuie să te uit. Am reuşit? Fix când să fiu convinsă că e over... m-am trezit brusc ascultând o înregistrare a unei conversaţii vechi şi foarte frumoase despre care habar n-aveam că există. O ascultam şi plângeam. Aşa frumos îmi vorbeai, aşa frumos mă alintai, aşa frumos mă iubeai. Şi uite aşa frumos m-am întors iar în trecut. De fiecare dată când nu mă gândesc la tine, mă întreabă cineva de tine sau îmi spune că te-a văzut (asta ca să nu pot să nu mă gândesc)
Acum... nici nu ştiu ce ar trebui să mai fac. A sosit ziua aceea pe care o tot plănuiam noi de mult, dar eu nu sunt acolo. Mă simt bine ştiind că eşti acolo, mă bucur că se întâmplă dar... pe de altă parte sunt melancolică deşi ştiu că nu e altcineva la braţul tău. Ştiu că universul tău acum e limitat dar... ştii, era limitat asupra celor 3... dar ea... ea de azi iese de sub tutela ta. De ce nu pot fi eu sora ta? De ce nu pot să fiu eu al treilea vârf al triughiului tău? A treia spiţă pe care să o ocroteşti? Sincer, mă fac fetiţă cuminte şi iubitoare, te las să dormi la 23, nu te mai critic continuu şi dacă vrei devin mai puţin sufocantă. Am să îmi tai şi unghiile, să nu te zgârie, nu mai port converşii albi şi nici blugii negri - că ştiu că nu îţi plac... nu mă mai încreţesc şi îţi fac cu mâna când pleci... Ştii, am pui. Am şi un căţel negru, caniche... îl cheamă Blacky şi e berbecuţ, ca tine. E un scump. Eu îi zic "Iubire". Sunt convinsă că ţi-ar plăcea. L-am şi enervat aşa cum mă învăţai tu... şi de fiecare dată când îl iau în braţe mă gândesc la tine. Are boticul umed, cum îmi spuneai tu... Ştii câte lucruri s-au schimbat de când nu mai eşti? Ştii câte am să îţi povestesc şi cât mi-e de dor să mă asculţi. Pereţii şi pozele nu pot vorbi, căci de ar face-o, al fi mai fericită. Nu te vreau înapoi, dar tare mi-ar plăcea să vii la mine. În 29 de zile e ziua mea. Număr şi secundele, sperând că vei fi acolo, cum mi-ai promis. Dar ştii, nu te invit. Vreau să te autoinviţi. Vei avea exclusivitate. Vei fi doar tu... şi cu mine. Vreau să-ţi iei şi undiţa, să mă înveţi să pescuiesc, aşa cum mi-ai promis. Ştii dragule, mi-ai promis atât de multe lucruri şi mie mi-e atât de dor de tot. Mi-ai promis şi eu încă mai aştept, ca un copil sincer şi inocent ce am fost cândva şi redevin.
Dar of... câte aş avea să-ţi spun, câte am de recuperat, câtă linişte am de şters. Aş vrea să fi citit tot, aş vrea să înţelegi tot, aş vrea să repar tot şi să nu mai fiu stângace. Aş vrea să nu rămân singura cititoare a acestor cuvinte zăpăcite.