300... vise stupide

Aceasta este postarea cu numărul 300. Îţi dai seama? Câteva milioane de idioţenii rezumate la 300 de postări. În fine:)).

Am visat mult azinoapte. Am dormit mult. Dar nu de bine... ci numai de rău... dar am fost foarte bine dispusă până acum. Acum fierb de nervi. E adevărat, mă enervează că trebuie să am program, că trebuie să mai fac şi treabă şi că mi se dau ordine. Urăsc treaba asta, dar nu am încotro. Oricum mă plictisesc. Încep să înţeleg ce presupune de fapt viaţa. Îmi vine să plâng de nervi dar nu o voi face, nu acum. Nu se mai merită.
Nu mai am chef de nimic. Îmi irosesc timpul degeaba (de data asta chiar inutil), îmi pierd viaţa aşteptând să fac ceva ce îmi place, dar nu prea am ce. M-am învăţat să nu mai vreau nimic, să vreau doar să dorm, să citesc şi să scriu. Foarte palpitant...

Ai visat vreodată că eşti posedat? :|

Am visat tot felul de ciudăţenii azinoapte... care încă îmi mai dau de gândit. De obicei eu visez bazaconii dar acum chiar că a fost întrecută orice măsură.

Visul a fost cam aşa: la început mă aflam undeva, într-o sală imensă unde urma să înceapă un meci de hockey. Priveam prin mulţime în faţă şi vedeam o poză pe un ecran, care se realiza chiar în acel moment. Era una din echipe cu antrenorul. Culmea... antrenorul era proful meu de geografie şi avea piciorul drept rupt. Am coborât pe gheaţă şi plecaseră de acolo... am luat-o la fugă în "culise" şi nu ştiu de unde, dar apăruse Adina lângă mine. Am rugat-o să rămânem să vedem meciul. Ne-am dus pe undeva prin spate şi am intrat pe o uşă, exact în partea opusă a terenului... Era multă lume, eram undeva la înălţime... mai erau câteva scaune libere. Am vrut să ne aşezăm mai în faţă dar ea tocmai observă că este tatăl ei în sală şi mă roagă să ne ascundem, fiindcă nu ştiu din ce motive ar fi fost pedepsită şi nu trebuie să fie văzută. Nu ştiu de ce dar eu umblam cu o chitară în mână şi mi-era frică să nu păţească ceva (deşi mai târziu dispare brusc din peisaj). Aşadar am stat undeva ascunse mai în spate... şi priveam spre cei din faţă... numai feţe cunoscute: mulţi prieteni, profesori, cunoştinţe vechi. Dar nu vedeam meciul.
În cele din urmă se termină şi mă vede o prietenă care de fel e foarte vorbăreaţă (era cu mama ei şi micuţul frăţior). Vine spre mine şi am un şoc. Eram convinsă că puştiul este un amic comun. Chiar îi spuneam cât de mult seamănă (izbitor de mult chiar o.O... în fine, poveste lungă, dar era şocant) râdem pe această idee şi apoi se taie firul.

Dintr-o dată sunt în nu ştiu ce încăpere, mă ascundeam cu 3/4 din colegii de clasă. Era un oraş aproape părăsit... chiar şi magazinele erau părăsite. Am intrat într-un astfel de magazin şi ne era teamă să nu ne prindă ... nu ştiu cine... Ne-am apucat să extragem bileţele de tombolă. Câştigasem un minilaptop (care de fapt eu eram convinsă că era o placă de păr...) şi alte lucruri d-astea moderne (ce intrau complet în contrast cu imaginea visului, oraşului, locului). Am plecat de acolo şi parcă ceva mă ţinea pe loc. Toată lumea mă întreba ce trebuie să facem şi mă prefăceam că sunt stăpână pe situaţie dar în realitate nici eu nu ştiam. Iar se întrerupe...

Apar eu în cameră, întinsă pe pat, spunându-i mamei cât de rău îmi este. Aveam febră, eram roşie şi simţeam că mor. Ea se uita la picioarele mele şi a văzut că am ştrampii (negri şi cred că erau chiar două perechi... aratau a colanţi) rupţi şi că ăsta e demonul cu care m-am născut în mine, încearcă să iasă la suprafaţă. Şi mi-a prins piciorul stâng şi s-a străduit să îmi coase cu acelaşi fir ce se desprinsese. Eu chiar îi spuneam că mai am astfel de fisuri şi pe piele... că deja încep să mă transform în acel demon. Şi atunci a început să vorbească demonul din mine. Eram posedată, făceam spume...
(sincer, acesta a fost cel mai îngrozitor vis... chiar urmăream firele de aţă, colanţii... eu aş fi vrut să îi arunc, dar erau defapt semnul unui demon care se născuse în mine şi despre care eu nu ştiam nimic dar mama... ştia:|)

Şi în ultimul vis... (cel mai comun conform lui Freud, dar pe care îl am decât pentru a doua oară) alergam pe o stradă (pe care nu o cunosc, desigur) dezbrăcată (aveam decât slipul albastru) şi culmea ironiei că mi se părea chiar normal. Abia ieşisem din apă, că aveam părul ud şi scurt (cred că eram tunsă)... şi m-am întâlnit cu cineva şi râdeam (dar nu pot să îmi amintesc cu cine).

Aiurea.