Final.

Îmbătrânesc cu neruşinare... îmbătrânesc degeaba. M-am zbătut până acum în colivia propiei mentalităţi, proprilor speranţe. Am răbdat şi am jucat ca la carte, dar cartea s-a întors în jos şi speranţa s-a stins. E grav. Încet, dar sigur. Ultima picătură a umplut ultimul pahar şi apa sufletului deja dă pe afară. Nu mai sunt victimă, nu mai sunt vinovat, nu mai sunt nimic. Am forţa şi puterea de a pune piciorul în pragul bătăii de joc şi de a trece mai departe. Nu am înţeles niciodată dar nici nu voi putea înţelege. Sunt întrebări multe, răspunsuri lipsă.
Oricum orice sfârşit e un nou început. Nu vreau să greşesc şi să mă arunc, nu mă mai interesează nimic. A venit vacanţa. Voi trăi acea viaţă pentru mine şi voi şterge trecutul cu buretele. E inutil să mai aştept ceva ce niciodată nu va veni. Am încercat să fac ce am putut dar acum am înţeles în sfârşit că trebuie să mă retrag. Nu am să trăiesc mila nimănui. Nu am să trăiesc resturile de secunde sau o viaţă de împrumut când o am pe a mea. Voi mai iubi cândva, puternic, voi mai suferi de asemenea, voi mai învăţa de câteva ori să mă lupt cu umilinţa, dar nu mă voi mai târî. E suficient.
La urma urmei suntem ca două păsări călătoare ce s-au întâlnit, au colindat acelaşi cer şi au pornit fiecare pe drumul său: una spre răsărit în timp ce a doua spre apus.

Rappa - Condamnaţi la viaţă. O altă melodie superbă... versuri mult prea reale.