Oricum nu contează

Aparent totul este plin... nu mai e loc de nimic. Atât de mult, atât de plăcut, atât de colorat. Nu rămâne spațiu pentru nimic... din păcate tot acel plin nu este nimic altceva decât un balon... gol pe interior.

Fix.

Sunt acele momente pe care nu vrei să le arăți, acele goluri ce rămân neumplute, acel patetism ce face orice fel de bucurie exterioară manifestată să pară o prostie... acel mult ce te face să te simți nimic. Te uiți în jur și nu recunoști nimic. Nu identifici. Execuți acțiunile mecanic. Fiecare zi pare la fel. Nu-ți găsești locul... privești la cei pe care cândva îi iubeai și nu crezi nimic. Nu mai știi nimic. Ești singur. Te privești în oglindă și nu înțelegi nimic. Ți-e și silă de ce vezi, nu mai vrei nimic. Doar o cefalee teribilă te mai atinge... în rest nimic.
Îți privești chipul în fotografii și te vezi atât de luminat și de frumos... te invidiezi. Îi citești pe cei din juru-ți și chipurile lor din fotografii par străine. Nu-ți vine să crezi că acele momente au existat. Nu îți vine să crezi că s-au petrecut în aceeași viață. Nu mai recunoști sclipirile din priviri, nu mai ai nimic din vlaga respectivă, nu mai știi povestea. Totul a fost lăsat cu mult în urmă și ceea ce credeai că e urât ți se pare acum atât de frumos în comparație cu ce trăiești. Nici tu nu știi cum e mai bine și uiți de greutățile prin care ai trecut să ajungi acolo. Uiți de nopțile nedormite la fel de aiurea, le dai un scop... și crezi că timpul trece pe lângă tine aiurea. Te simți de rahat. Te simți ca un nimeni.

Mai eviți o dată să te uiți în oglindă dar te vizualizezi. Mai urât ca niciodată. Mai singur ca niciodată, ascuns în spatele unei nepăsări și a unui egoism puternic.
Ridici ochii, ți se deschide ego-ul, deja încep să ți se adune toate straturile pe care le dădusei jos, te îmbraci cu ele: nepăsare, curaj, fals realism, dragoste, mitocănie, consolare, ignoranță, invidie. Epifanie completă.

Gata, te-ai ascuns. Ți-ai pus masca...
în realitate golul nu a existat decât o secundă... dar câte semnale trimite inima creierului într-o singură secundă...

Aș putea face atât de multe dacă...

... nu mi-ar fi lene.
... nu aș fi prea comodă.
... nu m-aș descuraja atât de ușor.
... nu aș fi atât de mult dependentă.
... aș și pune mâna să fac ceva.
... nu ar fi atât de greu.
... nu ar fi atât de frig.
... nu ar fi atât de departe.
... nu aș mai găsi atâtea scuze.
... ar exista apreciere pe măsură.
... aș găsi motivație extrinsecă.


... Brânză bună în burduf de câine! :))

Noutăți

Săptămâna trecută am fost la București la Gala Studenților USR, în cadrul festivalului UNIFEST.

USR-ul a împlinit zilele acestea 10 ani de existență. La mulți ani!



"Distracție gratis, nu degeaba!"

November...

Mi-e dor de vară. Așa nu îmi place iarna... așa mă întristează frigul, cerul cenușiu, casele pe lângă care trec și ce până odinioară păreau vesele... detest fumul de pe hornuri, răgușeala și plictiseala câinilor, lacrimile de frig, traficul infect, mâinile înghețate pe telefon. Parcă moare natura, parcă moare orice chef, parcă pur și simplu totul este insuficient și inutil în această perioadă.

... și atunci când crezi că te-ai afundat, auzi șoptit în ureche o voce de vară pe care o cunoști și care te încântă atât de mult... o voce caldă...
Thank God.

Vi s-a întâmplat oare vreodată să fiți prea obosiți să dormiți? Să vă fie rău dacă încercați să închideți ochii...
Pfoai... și nici nu înțeleg de ce...

Again

E ciudat când ajungi să faci orice gest mecanic... să răspunzi unor întrebări retorice și să transformi sentimente în simple idile organizatorice ale unui festival de mult depășit. Mda. E ciudat...

Mă îndrept spre ceva absolut pe care nici chiar eu nu mi-am imaginat vreodată că îl voi regăsi. Cred că vreau ceva dar în realitate nu știu încă mai exact ce anume. Îmi găsesc echilibrul în foarte mult nimic disipat.

Și totuși, totuși, un amalgam de fericire nu înseamnă nimic.

Sau înseamnă tot?

Fir-ar!

Mda, berea trasmite semnale pozitive.